Am recitit o carte cu adevărat interesantă. Este vorba despre o culegere de prelegeri academice pe tema „profesoratului“ şi „discipolatului“ în istoria culturii, ţinute de celebrul universitar George Steiner, la Harvard – unde a beneficiat de o bursă Charles Eliot Norton, în intervalul 2001-2002. Volumul – intitulat, în original, Lessons of the Masters („Lecţiile maeştrilor“) şi tradus în română (de către anglistul clujean Virgil Stanciu) drept Maeştri şi discipoli (Editura Compania, 2005) – are ambiţia să definească, fie şi indirect, identitatea profesorală sau ceea ce Steiner însuşi numeşte „misterul predării“. „Ce-i împuterniceşte pe un bărbat ori pe o femeie să predea unei alte fiinţe omeneşti?“, se întreabă, inaugural, autorul, promiţîndu-ne, desigur, un răspuns satisfăcător la finele excursului său critic prin istoria mentalităţilor europene, asiatice şi americane.

Dacă răspunsul este, într-adevăr, satisfăcător şi, mai ales, dacă Steiner ajunge la esenţa enigmei din interiorul actului didactic, vă las pe dvs. singuri să descoperiţi, lecturînd cartea. În ce mă priveşte, m-aş opri la o problemă, să-i spun, secundară, a volumului, a cărei validitate îmi era cunoscută dintotdeauna, ca multora de altfel, ea trăind în conştiinţa noastră sub forma unui stereotip cu valoare de axiomă, dar care mi-a fost confirmată – istoric, aşa-zicînd – abia prin medierea exemplelor oferite de către amintitul profesor. Mai devreme sau mai tîrziu, toţi discipolii îşi „ucid“ (simbolic, bineînţeles) foştii maeştri. Adulaţia iniţială a învăţăcelului pentru profesorul său nu se stinge, ca o dragoste normală, treptat, pînă la intrarea într-un puseu de indiferenţă, ci, datorită intensităţii sale, trece, ultimativ, într-o variantă antinomică (şi, totuşi, complementară), de radicalism, devenind ură acerbă, devastatoare. Urmărind firul factual şi argumentativ propus de George Steiner, ajungi volens nolens la concluzia că orice profesorat mare şi orice discipolat pe măsură se termină în sînge şi durere. 

Numai menţionarea cîtorva episoade din istoria culturală a umanităţii – investigate minuţios de autor –, şi sînt suficiente pentru ilustrarea cruntului adevăr! Pitagora, Empedocle şi Socrate constituie trei figuri faimoase de „dascăli“ (măcar în componenta orală, iniţiatică, a filozofiei lor) ai Antichităţii, care au sfîrşit tragic, prin trădarea, revolta ori antipatia propriilor discipoli. Pitagora, creatorul unei şcoli de pregătire intelectuală (ştiinţifică şi filozofică) extrem de selective, cu rînduieli aproape oculte, anticipatoare pentru masoneriile moderne –, în pofida impactului uriaş pe care l-a avut în universul elenistic, fuge, la un moment dat, de o răscoală a elevilor săi şi se sinucide, în exil, prin intermediul unui terifiant experiment de autoînfometare. Empedocle, în anumite versiuni ale biografiei lui, pleacă, similar, din calea discipolilor revoltaţi (întreaga comunitate de învăţăcei, se pare, s-a răsculat împotriva „tiraniei“ maestrului) şi moare aruncîndu-se, punitiv, în vulcanul Etna. Şi Socrate îşi bea cucuta părăsit de cea mai mare parte a foştilor discipoli – intrigaţi, în cele din urmă, de „norii“, vorba lui Aristofan, din maieutica anamnetică a maestrului. Învăţăceii sanctifică doar pentru a avea ce pîngări ulterior.

Sacralizează pentru a profana, glorifică pentru a discredita. Un impuls obscur, răsfrînt în comportamentul istoric al întregii omeniri, indiferent de epocă ori spaţiu geografic. 

Cazul cel mai trist prezentat de Steiner e relaţia dintre Edmund Husserl şi Martin Heidegger. Cei doi filozofi s-au cunoscut în 1917, cînd Heidegger (tînăr absolvent de facultate) îi produce lui Husserl (profesor reputat la Freiburg) o puternică impresie. Creatorul fenomenologiei decide să-şi susţină junele coleg şi, doi ani mai tîrziu, îl aduce – ca asistent al lui – la Universitatea freiburgheză. Heidegger reprezintă, într-o primă fază, discipolul model. Face seminariile maestrului, sprijinindu-se exclusiv pe cercetările fenomenologice ale acestuia şi împrumutînd enorm din faima lui academică. Apoi începe, gradual, să-şi exprime dezacordul faţă de profesor în texte publicate şi chiar în prelegeri universitare. Ulterior, în scrisorile adresate prietenului Karl Jaspers, Heidegger îl ridiculizează pe Husserl şi demonstrează, de facto, că ruptura lor a devenit inevitabilă. Istoria grăbeşte puţin lucrurile. Naziştii ajung la putere în Germania, iar Husserl (evreu) este pensionat forţat. Heidegger (admirator al Führer-ului) urcă ameţitor în ierarhia universitară şi devine o autoritate filozofică. De pe această poziţie, îi interzice fostului său profesor accesul în Universitate şi chiar la Bibliotecă. Husserl moare curînd, marginalizat. Heidegger nu a participat la înmormîntarea sa, pretinzînd că a fost „bolnav la pat“. Se spune totuşi că, la bătrîneţe, ar fi regretat gestul, avînd conştiinţa încărcată de a nu fi trimis măcar o telegramă de condoleanţe văduvei lui Husserl. 

De unde nevoia morbidă a discipolului de a-şi nega şi, adesea, elimina maestrul? Noica spune undeva că, dacă marele profesor, marele savant, marele creator nu ar muri, istoria ar fi în pericol de sucombare, oprindu-se la nivelul minţii maestrului, minte care – oricît de excepţională – rămîne, inevitabil, limitată, neposedînd un dinamism infinit, de perpetuum mobile renascentist. Ca atare, învăţăcelul îşi „ucide“ dascălul, pentru a permite lumii să progreseze prin el, noul maestru şi învăţător. Alţii afirmă că eliminarea profesorului (cîndva, şi el discipol) constituie un act de emancipare identitară. Nu poţi fi discipol pentru eternitate, iar trecerea ta spre treapta de maestru nu are cum să aibă loc în afara unui gest de distrugere. Distrugerea vechiului idol, a maestrului, singurul care-ţi cunoaşte toate slăbiciunile şi carenţele de discipol, nereuşind să te vadă altfel decît în postură de învăţăcel. „Uciderea“ lui este atunci o necesitate vitală, devenind temelia (sacrificială) a propriei tale existenţe. În sfîrşit, oricare ar fi explicaţia, trebuie să recunoaştem faptul că există în noi – indiferent de palierul de evoluţie unde ne aflăm – o ferocitate primordială care, dacă nu ne integrează definitiv în lumea primatelor, ne aşază, oricum, foarte aproape de ele. 

 Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (catedra de engleză). Cea mai recentă carte a sa este Istoreme, Editura Institutul European, 2009.