Un circuit "integrat" la Bruxelles
Zborul de la Bucureşti la Bruxelles durează aproximativ două ore şi douăzeci de minute, aproape la fel ca drumul cu maşina pînă la Sinaia sau, dacă forţezi un pic acceleraţia, pînă la mare. Doar două ore te despart de terminalul "ca o mînecă de palton, lungă şi foarte călduroasă" (citat din Alice în ţara minunilor, povestea adaptată de pe discul de vinil) unde poţi vedea panourile colorate care îţi urează bun venit la "Bruxelles - inima Europei". Capitala unde integrarea e la ea acasă. Oraşul în care vei respira aerul cosmopolit, made in UE. A fi european este starea de spirit pe care o cauţi şi încerci să ţi-o confecţionezi aparent la întîmplare, observînd gesturile mici ale oamenilor de pe stradă, cum merg şi cum se îmbracă, ce conversaţii poartă, felul în care îţi zîmbesc, străduindu-te în acelaşi timp să descoperi dacă încă eşti diferit sau dacă eşti unul de-al lor. Aeroportul şi prima impresie Dar să revenim la zbor şi la comandantul Cireaşă, care pare bine dispus pentru că cerul este senin în această dimineaţă de iulie, spre deosebire de cele două stewardese bătrîne şi grase care s-au trezit cu faţa la cearşaf şi-ţi toarnă în scîrbă o cafea. Avionul e pe trei sferturi gol. Un individ cu blugi tociţi şi cu o mutră încrîncenată dispare de pe scaunul de alături, după primul sfert de oră. Probabil că are de gînd să deturneze avionul, dar se răzgîndeşte brusc, sfîrşind prin a-i face curte, într-o franceză de baltă, unei domnişoare care citeşte un Le Monde vechi, cu două scaune mai în faţă. La decolare, România văzută de sus e îngrijit parcelată, împărţită în suprafeţe agricole de dimensiuni identice, ca la CAP. La aterizare, Belgia văzută de sus seamănă cu o mochetă veche, pătată de cafea şi de vin şi roasă pe alocuri - acolo sînt oraşele. La capătul terminalului, domnişoara răsuflă uşurată că în sfîrşit a scăpat de fante şi trece ca la ea acasă prin poarta deasupra căreia scrie EU countries. Românii se înghesuie, nerespectînd linia galbenă, la cea de-a doua poartă, cu non EU. E o mică coadă agitată, se flutură paşapoarte. Un funcţional vamal pare convins că toţi au venit în scopuri turistice, aruncă o privire plictisită peste acte şi-i expediază cu un gest scurt spre bagajele care deja sînt "scuipate" pe banda rulantă. Românii se reped la bagaje, dornici să-şi recupereze cît mai repede părticica de ţară cărată cu ei la Bruxelles. Întreaga operaţiune durează mai mult decît e cazul, din cauza îmbulzelii. Apoi românii încep să se împrăştie prin aeroport, pierzîndu-se treptat printre francezi, olandezi, asiatici, africani, arabi. Vorbele pe care le auzi în jur încep să capete alte intonaţii, alte accente. Aceşti oameni noi nu se grăbesc, merg parcă în ralenti. Cred, pînă la urmă, că asta-i prima impresie: spectaculoasa scamatorie prin care dintr-o dată românii sînt făcuţi să dispară. Cafeneaua Trenul, care te duce spre centrul oraşului, nu-i cu mult diferit faţă de personalele noastre: scaune scorojite, geamuri nu prea curate, hîrtii pe jos, măsuţe mîzgălite cu marker-ul. Nu pare cel mai civilizat loc de pe pămînt. Pe bancheta din faţa mea, un tînăr negru vorbeşte la telefonul mobil, în timp ce cu un gest firesc îşi descalţă şlapii şi îşi întinde picioarele cu tălpi surprinzător de albe. Un prim indiciu al stării de lejeritate a fiinţei. La Gara Centrală e musai să fumez prima ţigară după zbor, aşa că aleg la întîmplare o cafenea, unde îmi petrec aproape o oră privind. Nu sînt atrasă de prăjiturile cu moaţe de frişcă, nici de celebrele gouffres calde, a căror aromă pluteşte constant prin toate ungherele oraşului. Ezit între o cafea şi o bere. Aleg berea, la cutie, care se cheamă "Jupiler". E rece şi e mult mai bună decît, să zicem, "Ursus". Mai tîrziu realizez că de fapt e un soi de "Noroc" a lor, o bere "populară" pe care de regulă o beau acei tineri neraşi şi cu cearcăne, din staţiile de metrou, care cerşesc însoţiţi de cîini vagabonzi. În cafenea, un cuplu de vîrsta a treia mănîncă croissante în tăcere, o filipineză îşi ceartă fiica adolescentă, doi tineri îmbrăcaţi la costum beau cafele şi fumează în draci, trece o negresă absolut superbă cu un cărucior, privirile se întorc după ea şi atît. Patronul, un ins cu mustaţă de muşchetar, face glumiţe: "România?! Nu sînteţi cumva soţia lui Hagi?". Localnici şi turişti Zona "turistică" a oraşului e alcătuită din Grande Place şi împrejurimile sale, adică un perimetru cam de trei-patru ori mai mare decît centrul vechi al Bucureştiului. Bruxellezii cărora nu le pot spune belgieni pentru că nu am cunoscut nici un belgian get-beget (cei cu care am vorbit îşi au origini diferite - de la sud-estul Europei, la nordul Africii; printr-o coincidenţă, motivul pentru care sînt aici este un workshop pe tema migraţiei forţei de muncă), susţin că pentru turişti oraşul lor este unul "de tranzit": o oprire uneori chiar şi de cîteva ore spre "adevăratele" destinaţii cum ar fi Parisul sau Amsterdamul. Grupurile de americani şi cele de japonezi, înarmate cu hărţi pe care le studiază la fiecare pas şi cu aparate foto pe care le folosesc în exces, devin obositoare şi agasante. Le întîlneşti în Grande Place, poposind la terase pentru a degusta celebrele beri cu arome de cireşe sau de zmeură (pentru cunoscători nimic nu întrece un "Hogarden" rece, cu o felie de lămîie) sau stînd pur şi simplu pe bordură şi încercuind "obiectivele" deja vizitate. Fără să vrei, intri în ritmul lor şi începi să te învîrţi fără sens, ca o muscă în jurul unui bec, becul fiind Grande Place. "Poţi cunoaşte adevăratul Bruxelles în numai cinci minute!", te îmbie anunţul unui magazin cu o sută de mii de feluri de bomboane. Treci mai departe şi descoperi o terasă unde pe jos e nisip - tot ce trebuie să faci este să te relaxezi într-un şezlong, sub o umbrelă, nu există mese, tava cu băuturi e la picioarele tale. Două americance trecute de şaizeci tocmai se ridică radioase de pe şezlonguri, pentru a-şi întîmpina cu chicoteli un compatriot. Ce fac? Drinking around!, răspund ele rîzînd. La un fast-food pitit, duhnind a Mc, două fetişcane mănîncă des frites, sporovăind pe româneşte despre nu ştiu ce relaţie care nu pare deloc serioasă. Le întreb unde pot găsi un telefon cu "plăteşti cît vorbeşti". Par uşor surprinse că sînt româncă şi nu prelungim inutil conversaţia. Pornesc în direcţia arătată de ele, cu un tînăr cu ten aproape alb şi cu perciuni cîrlionţaţi pe urmele mele. Şi-a dat repede pe gît "Jupiler"-ul ca să mă acosteze. Mă însoţeşte pînă în dreptul magazinului cu cabine telefonice, o mică afacere prosperă a unui arab, insistînd să sun de pe celularul său. Îmi spune cum îl cheamă şi că e din Maroc. Bad reputation!, aflu a doua zi de la o bruxelleză. Insistă să mergem la o cafea. Îmi revine pentru o clipă sentimentul acela bine cunoscut de panică, de pe străzile Bucureştiului. Tipul e însă decent, se hotărăşte să mă lase în pace. O iau pe o străduţă la întîmplare, doar ca să mă scape din vedere, şi descopăr... Piaţa Sainte Chaterine, locul unde-ţi poţi lăsa fără probleme o mică parte din suflet. În sfîrşit, linişte. Turiştii au dispărut ca prin farmec. Acea senzaţie de lejeritate devine din ce în ce mai acută. Observ din nou micile detalii din care e alcătuită starea mult peste limita normală a normalităţii: faptul că tînărul de culoare îmi ridică de jos moneda de zece cenţi pe care am scăpat-o, că tinerii intelectuali care beau bere la masa alăturată par în acelaşi timp relaxaţi şi plini de angoase (probabil că oscilează între stînga şi dreapta şi asta îi macină), aerul pretenţios de fată bătrînă cu ifose al bisericii vechi gotice, nerestaurată decît pe alocuri, oamenii care stau pe buza fîntînii arteziene, răcorindu-şi picioarele în apă, bucuria cu care fiecare chelner îţi aduce comanda la masă, lipsa stresului care te stresează, valurile de bine care te inundă succesiv. Pe bordură, din nou în Grande Place, după ce am scăpat de un alt marocan care voia să-mi arate oraşul şi să-mi atingă cerceii, un tînăr cu ten închis la culoare şi cu trăsături pe care nu-ştiu-de-unde-să-le-iau mă întrebă cînd va începe concertul. Dau să plec, însă intenţiile tînărului sînt de data aceasta cît se poate de oneste. Îl cheamă Sharif şi e din Irlanda. Parcă aveam o altă imagine despre irandezi şi chiar despre numele lor... De fapt e din Bangladesh, recunoaşte cu o oareşce jenă, după alte zece minute de conversaţie. Doar studiază economia în Irlanda. Acum e doar turist şi dacă e marţi e Belgia, mîine va fi Luxemburg, sîmbătă Parisul. Îi spun lui Sharif despre problemele mele cu marocanii. Rîde. "Te învăţ eu cum să-i recunoşti, ca să te fereşti de ei. Par albi, însă au perciunii cîrlionţaţi. Tot timpul să te uiţi la perciuni!" Vorbim fiecare despre ţara lui de origine. "În Bangladesh nu există clasă de mijloc. Sînt diferenţe enorme între bogaţi şi săraci!" "În Bangladesh abia de trei ani avem un guvern cu adevărat democratic." "În Bangladesh toţi micii funcţionari sînt corupţi. În mod special poliţiştii!". Asemănările evidente dintre România şi Bangladesh ne apropie atît de tare încît decidem să facem o poză împreună. Apoi Sharif se întristează brusc. "Nu vreau să mă întorc acolo. Aş vrea ca după terminarea studiilor să rămîn în Europa, dar nu cred că am şanse! Cele mai bune perspective sînt pentru noi în Canada, ca emigranţi legali!" Ne despărţim pe la ora unsprezece, schimbînd adrese de e-mail şi plecînd fiecare pe jos spre hotelul lui. Ceea ce mi se pare fascinant este că cerul e încă învăluit în lumina de crepuscul, dîndu-ţi senzaţia că ai plecat în vacanţă în Nordul îngheţat. Aştepţi aurora boreală. Forme diverse de integrare Restaurantul e ascuns de privirile turiştilor într-o curte mică, cu ziduri acoperite de iederă, felinare pitice şi multe flori. Doar patru mese, iar cel care serveşte este însuşi maître, un tunisian. De fapt, turiştii nu prea frecventează zona în care ne aflăm, cea a instituţiilor europene. E o masă "multinaţională" cu participanţii la workshop. Tunisianul se agită în jurul nostru, ne povesteşte cum ne va prepara el ceva uşor "de vară", cu un nume pompos care în final se dovedeşte a fi doar brînză cu roşii. Show-ul pe care îl face e inclus în preţ. Ne întreabă pe rînd de unde venim. În faţa cehului, deşirat şi blond şi cu mutră de ceh, se înclină: "Aveţi cea mai bună bere din lume!". Polonezelor le spune să aştepte un minut şi se întoarce cu două medalii într-o cutiuţă îmbrăcată în catifea: "Fostul vostru premier a fost aici de două ori şi mi-a făcut cadou aceste medalii". Spre final, e interesat de mine şi de bulgăroaică. Cînd aude numele ţărilor îşi face cruce pe bune: Bad political situation! Cineva de la masă ştie că de ceva timp avem un nou preşedinte: "Popescu parcă... şi o femeie ministru care luptă cu corupţia!". Deni, bulgăroaica, îmi mărturiseşte că îi place să trăiască în Bulgaria şi că n-ar vrea să se mute într-altă parte. Regretă însă că nu are suficienţi bani pentru a călători. Spre surprinderea mea, Deni nu a auzit de manele. "Noi n-avem aşa ceva! Niciunul dintre cîntecele la modă nu e cîntat de vreun ţigan!" În schimb, au avut şi ei Big Brother care s-a dovedit a fi un mare succes. La ultima ediţie, cea cu VIP-uri, a participat şi o miss Bulgaria împreună cu fetiţa ei, susţinînd că are nevoie de bani pentru o casă în care să-şi crească copilul. A cîştigat un cîntăreţ, un Fuego de-al lor. Cehul mă însoţeşte o bucată din drumul spre hotel. Fără să ne mai uităm pe hartă, ne rătăcim un pic în acel amurg care se prelungeşte la nesfîrşit şi vedem o parte mai puţin "comercială" a oraşului, cu străduţe în pantă asemănătoare cu cele din Ardeal, cu multă verdeaţă, piaţete idilice şi multe terase cu scaune orientate spre stradă. Vorbim despre Kundera şi despre comunismul ceh, pe care noi românii l-am cunoscut şi prin intermediul lui. Aflu că scriitorul e mult mai cunoscut în afara graniţelor şi că Insuportabila uşurătate a fiinţei nici măcar nu a fost tradusă în cehă. Apoi schimbăm subiectul, iar cehul îmi povesteşte cu entuziasm cum îşi va petrece o lună de vacanţă în India. Aproape pentru toţi cei pe care i-am întîlnit viaţa pare a fi doar o călătorie perpetuă, o formă de turism permanent. Îmi reperez în sfîrşit hotelul, însă parcă nu-mi vine să urc în cameră atît timp cît oraşul n-are chef să doarmă. La terasa unui Irish pub, o americancă scriitoare, cu un fund imens, bea bere şi-l înnebuneşte pe chelner cu informaţii despre viitoarea sa carte. Cînd acesta reuşeşte să plece, ea se apucă conştiincioasă de scris, la lumina uşor stingheră a felinarului. De la fereastra unei case se aud gemetele de groază ale unei actriţe dintr-un thriller. Un arab trage storurile magazinului ajutat de puştiul său de vreo zece ani. O tînără blondă cu nas mare strigă pe româneşte la telefonul mobil, agitînd porumbeii nocturni: "Nu te aud! Vorbeşte mai tare! N-am semnal!".
