Am ajuns în Surinam după un zbor de vreo nouă ore, în mijlocul unei furtuni tropicale, noaptea. Pînă să ne dăm jos din avion, am avut de așteptat vreo oră și jumătate, pentru că angajații aeroportului nu puteau pune scara de coborîre din avion, din cauza fulgerelor. După încă vreo oră au venit și bagajele, și m-am urcat cu ele într-un taxi care m-a dus la adresa greșită. Tot prin ploaie, am reușit să ajung, în final, la apartamentul pe care îl rezervasem. Cam așa a început, cu ceva peripeții, excursia mea în Surinam și Guyana.

Ziua următoare am început să explorez orașul. Recunosc, eram puțin speriat și confuz și nu prea știam la ce să mă aștept. Informațiile despre Surinam și Guyana de pe Internet sînt puține și, de cele mai multe ori, te sperie atenționîndu te despre boli și jafuri, mai degrabă decît să îți descrie locurile și ce să faci acolo. Am mers pe jos pînă în centru, pe străzile fără trotuare. Am observat cum treceau pe lîngă mine autobuzele mici, cu multe stickere pe ele, de multe ori cu femei dezbrăcate sau cîntăreți locali, însă nu am înțeles cum te poți urca în ele. Aveam să aflu, mai tîrziu, că atît în Surinam, cît și în Guyana, trebuie să oprești tu majoritatea autobuzelor pe stradă, ca pe un taxi, și apoi, la coborîre, să îi spui șoferului să oprească acolo unde ai nevoie. În final, am ajuns în centru, inclus în patrimoniul mondial UNESCO, plin de clădiri coloniale olandeze. Pentru mine, faptul că multe dintre clădiri nu sînt renovate și arată puțin părăginit le dă și mai mult farmec – pare că te-ai plimba printr-o Olandă puțin învechită.

În afară de a vedea casele coloniale, în Paramaribo merită să te plimbi în grădina cu palmieri, singurul parc public din oraș, și să intri în Fort Zeelandia, fortăreața olandeză din secolul al XVII lea. Cu siguranță, merită făcute și excursii în afara orașului, prin rezervațiile naturale și fostele plantații. Eu am vizitat plantația Friederiksdorp, acolo unde, în ziua respectivă, eram chiar singurul turist. Ne-am plimbat cu barca prin fostele plantații de zahăr, acum inundate, am făcut o mică excursie pe rîu ca să vedem cîțiva delfini și am vizitat casele proprietarilor de altădată, care erau acum în curs de renovare, urmînd ca apoi să fie închiriate pentru turiști. Nu știu exact cine ar vrea să stea în locul unde stăteau foștii stăpîni de sclavi, mai ales dacă este turist european, dar ghidul mi a spus că deja se arătaseră cîțiva doritori.

Am zburat spre Georgetown, Guyana, parcă și mai speriat decît fusesem în noaptea în care ajunsesem în Paramaribo, fiindcă inclusiv în Surinam fusesem atenționat că e periculos. După atî­tea atenționări, în primele zile în George­town mi-era destul de frică să merg pe stradă. Iar fricile mi-au fost amplificate cînd paznicul de la unul dintre parcurile din centru mi-a spus să nu mă duc în spate, pentru că acolo erau niște hoți care ar fi urmat să mă jefuiască. Totuși, așa cum urma să se dovedească, majoritatea fricilor erau nejustificate și de multe ori bazate pe prejudecăți. În afară de episodul cu parcul, nu am mai trecut prin nici o situație „periculoasă“.

Nu mi-a luat mult să văd obiectivele turistice din Georgetown: farul, în dungi albe și roșii, clădirile coloniale (britanice, de data asta), Seawall-ul, un zid care protejează Georgetown de mare, unde se adună oameni să bea și să mănînce serile, și Demerara Harbour Bridge, printre cele mai mari poduri flotante din lume. Pentru un turist „respectabil“, care ține neapărat să spună că a văzut și cîteva muzee, există un muzeu național al Guyanei, un fel de mix de tot ce s-a putut găsi despre Guyana (istorie, geologie și istorie naturală – inclusiv reconstituirea unui leneș imens), un muzeu de antropologie, cu informații despre populațiile indigene, și un muzeu al istoriei populației africane din țară, cu cîteva obiecte vechi și cîteva panouri explicînd istoria sclaviei în țară.

Georgetown însă merită explorat nu pentru obiectivele turistice pe care le găsești pe Trip Advisor, ci pentru colțurile pe care le știu mai mult localnicii, despre care n-o să găsești mare lucru pe Internet. Poate că cel mai mult e de cercetat din punct de vedere culinar: mîncarea guyaneză e, practic, un amestec de mîncare indiană, creolă, chinezească și indigenă. Chiar dacă mi se părea stresant la început, fiind obișnuit cu supermarket-urile și restaurantele pe model occidental, am descoperit încet-încet piețele din Georgetown, unde se găsea mai orice. De la tonele de fructe și legume ale căror nume nu le știam (puțin jenat, mă duceam cîteodată la vînzători să îi întreb ce sînt diverse fructe și cum se mănîncă) la obiecte casnice, nuci de cocos tăiate în fața ta cu niște cuțite imense, din care bei apă de cocos, și mici magazine sau tarabe cu mîncare gătită.

Standul meu preferat cu mîncare se găsea puțin mai departe de centru, aproape de închisoarea Camp Street. Era un stand cu mîncare vegetariană, deschis numai serile, unde, într-o caserolă, ți se puneau orice legume voiai, împreună cu tăieței, roti indian sau cook-up (una dintre mîncărurile tradiționale guyaneze, pe bază de orez cu fasole). Fiindcă nu aveam idee ce sînt majoritatea legumelor, de obicei mă duceam acolo și îi rugam să îmi pună orice combinație vor ei, și mai tot timpul rezultatul era pe măsura așteptărilor. Printre mîncărurile mele preferate se mai numărau orezul cu coajă de cocos condimentată, tortul de casava și plantains (banane de gătit) prăjite, pe care le puteai găsi pe lîngă Seawall, serile.

Mîncarea guyaneză, combinația dintre atîtea tipuri de mîncăruri de diverse origini, reprezintă și cultura din Guyana și Surinam, unde oamenii se mîndresc cu cît de diverși sînt, din punct de vedere etnic. În Guyana, grupurile principale sînt guyanezii de origine indiană și cei de origine africană, la care se adaugă populații indigene, de origine portugheză și chineză. Pentru cercetarea mea, am vorbit cu mulți oameni despre ce înseamnă a fi guyanez pentru ei, și mulți mi-au răspuns că o mare parte din identitatea lor națională e mîndria față de diversitatea etnică și culturală, cu toate că rasismul, evident, există și în Guyana. Mai mult, mulți mi-au vorbit despre creola guyaneză, care îi diferențiază, prin accent și prin vocabular, de alte țări din Caraibe. Într adevăr, inițial nu mi-a fost ușor să înțeleg ce îmi spun oamenii.

La fel ca în Surinam, cea mai multă lume spune că Guyana merită vizitată pentru excursiile în natură, pe diverse rîuri, la cascade sau în pădurea amazoniană, care acoperă mare parte din țară. De exemplu, excursia făcută de mine pe rîul Essequibo a inclus o vizită pe „Insula leneșilor“, o insulă aproape pustie, unde puteai vedea diverse animale și plante – inclusiv, evident, leneși. Sigur, nu e nevoie să te duci în junglă ca să vezi că natura ocupă un spațiu important în Guyana: în apartamentul meu m-am întîlnit cu șopîrle (care au făcut și pui, la un moment dat), cu broaște, cu insecte și cu niște păsări al căror ciripit strident seamănă cu o alarmă de mașină.

În final, trebuie să vorbesc și despre distracții – ce faci în Georgetown serile, dacă vrei să ieși în oraș? În timpul săptămînii, te poți duce la cinema sau la teatru, deși opțiunile nu sînt neapărat variate. În week-end-uri, răspunsul evident e că te duci la petreceri. De obicei cu mult rom și bere, poți să petreci pe dancehall și soca (două genuri muzicale asemănătoare cu reggae-ul). Iarba e și ea destul de obișnuită la petreceri, mai ales că e și o parte importantă din religia și cultura rastafariană, prezentă în Guyana. Eu am reușit să ajung, pe lîngă petrecerile menționate mai sus, și la cîteva mai „neconvenționale“: la o petrecere EDM cu un DJ queer surinamez (care, din motive necunoscute mie, a avut loc într-un club de strip-tease), la un concert hard rock, la un wine-night cu muzică latino și la un pool-party gay, unde se zvonea că, în mod ironic, unul dintre organizatori e homofob.

Evident, toate experiențele astea nu ar fi fost posibile fără toate persoanele pe care le-am cunoscut. Am plecat din Guyana mult mai trist decît m-aș fi așteptat. Credeam, în conformitate cu lipsa de informație din jurul meu, că o să-mi fie greu să mă adaptez, că o să-mi fie frică sau că nu o să am ce să vizitez. Dar s-a întîmplat exact contrariul: a fost, probabil, cea mai bună vacanță de vară avută în ultimii ani. Cînd am plecat din Guyana spre Cuba, în aeroport am vrut să-mi iau un Snickers. Îmi mai rămăseseră 200 de dolari guyanezi și Snickers-ul era 300. Am vrut să plec fără să-l iau, cînd vînzătoarea mi a spus că pune ea, de la ea, suta rămasă. După ce i-am mulțumit de vreo cincizeci de ori, am zîmbit, fiindcă întîmplarea asta mi s-a părut extrem de reprezentativă pentru cît de prietenoși au fost, în general, oamenii în Guyana. 

Luca Istodor face studii de gen, sexualitate și feminism la Universitatea Harvard, în SUA, și și-a petrecut vara în Guyana, lucrînd cu SASOD, o organizație LGBT din Georgetown.