Țăranii

Publicat în Dilema Veche nr. 726 din 18-24 ianuarie 2018
Țăranii jpeg

2007-2017: un deceniu de împliniri mărețe. Pe mine, unul, anul ăsta m-a prins cu drujba-n mînă, fîțîindu-mă de colo-colo prin țară, și prin orașe mari (Brașov, Brăila, Sibiu), și prin „urbanul mic“, adică localitățile alea care-au avut cîndva o fabrică. Odată ce fabrica a dat ortul popii, localitatea a rămas „oraș“ cu numele, dar atît; a, ba da, mai e și faptul că pensiile foștilor muncitori sînt mici, dar există, așa că există și-o minimă viață comercială, tradusă printr-o piață, cîteva buticuri și vreo două cîrciumi. În rest, liniște și pace; dar nu și la primărie, unde există fonduri care trebuie cheltuite, că altfel nu e bine. Și uite așa sîntem chemați noi, echipa de arboriști, la doborîri.

Multă lume ne ceartă cînd ne vede dînd jos un plop de pe stradă, iar eu îmi răcesc gura, explicînd iar și iar și iar cum că plopul este cel mai periculos arbore: crește repede, foarte înalt, are coroana compactă, lemnul casant, deci cînd vine furtuna, e primul care se răsfață prăbușindu‑se ba peste-un bloc, ba peste-o casă, ba peste-o mașină parcată, ba peste-un trecător (atunci e rău de tot, este genul ăla de lucru care nu trebuie să se întîmple!). De data asta nimerim un plop negru de cultură („italian“, cum îi spunem noi), pentru care nu ne ceartă nimeni: mătușa din căsuța de alături ne binecuvîntează cu lacrimi în ochi („Dumnezeu v-a adus, maică“) cînd îi spunem c-o să-l tăiem, din moment ce ea trăiește de ani și ani cu groaza c-o să-i cadă peste casă. Noi ne facem treaba, fără grabă, că lucrarea e bine plătită, îi cărăm mătușii în curte o parte din lemn (ce să facem cu el?!), apoi ne apucăm de scos buturuga din pămînt, c-un utilaj numit grinder. De fapt, stump-grinder-ul nu „scoate“ cioata, ci o rîșnește pe loc, acolo unde e, lăsînd în urmă o groapă și-un morman de talaș, pe care noi îl îndesăm în groapă și-l bătucim cu bocancii, ca s-arate frumos, să ne laude consilierul de la primărie și să ne mai cheme și-altă dată. Pînă una-alta, ne cheamă mătușa, ca să ne dăruiască o bucată mare de slănină afumată („Luați, maică, luați, că e din purcelul meu din curte“). Noi refuzăm încurcați, îi spunem ba că nu obișnuim slănină, ba că nu știu ce, la care mătușa se duce repede în casă și se întoarce cu un pet de doi litri jumate de țuică („Luați, că e de caise“). Noi, și mai încurcați, mulțumim frumos, mătușă, dar nu, lăsați. Mătușa începe chiar să plîngă și ne-o spune p-aia greaua: „Maică, da’ răi v-ați mai făcut, băieții ăștia de la oraș! Cînd erea comuniștii nici n-apucam s-ajung cu ea la piață, că-mi luau straița din mînă cînd mă dădeam jos din rată și-mi dădeau cît ceream, și acum voi nu mai vreți nici gratis!“ Ce era să facem? Am tușit, am încărcat sculele și-am plecat.

De cîteva luni mi se tot plimbă prin cap spusele acelei bătrâne. Simțeam că e ceva acolo, ceva important, dar nu găseam ce anume. Pînă cînd, la curățenia de Crăciun, am dat peste o fotografie de-a mea din 1988: mă întorsesem de la țară, eroic, c-un rucsac plin cu carne de porc (plus cîrnați, caltaboș, sîngerete, slănină etc.) și cu două bidoane de vin de cinci litri fiecare. Era o ispravă enormă pentru un băiat de nici 18 ani: din satul meu, din Ghijasa, mersesem vreo 15 kilometri pe drumul forestier (de trei ori, drumul trece și prin pădure; iarna!), pînă-n Nocrih, satul mai mare de pe Valea Hîrtibaciului, de unde luasem o cursă pînă la Sibiu, de unde ajunsesem cu trenul la București, iar din Gara de Nord venisem pînă-n Berceni cu troleibuzul (metrou n-aveam, pe vremea aia). Fusesem omul zilei, am revăzut drumul într-un flashback îngîmfat. Păcat că poza era proastă.

Cred că mătușa a pus un diagnostic corect: „Revoluția voastră ne-a omorît“. Înainte, rostul țăranilor era să hrănească orașele; rostul ăsta le permitea să se stimeze – iar ei se stimau. După, rostul lor este să nimic, și asta, fundamental, i‑a distrus pe țărani. Au fost dați afară din lumea mare, au rămas ei între ei, în lumea mică. E nasol, e trist, știm perfect de bine asta, noi, „băieții de la oraș“: Lucică e din Valea Leurzii, eu din Ghijasa de Sus, Rack din Drăgugești (uitați-vă pe Google Maps, ca să vă faceți o idee clară; localități de mare perspectivă!). Doar că locul nașterii nu mai contează așa mult, contează unde și ce produci, aia contează: la țară produci slănină și țuică pe care nu le vrea nimeni (necum să le cumpere!), la oraș produci pîine, muștar, salam și bere, cu care se hrănesc echipele de arboriști (a mea, cel puțin; să nu vorbesc cu păcat, poate că alții or avea gusturi diferite…), dar, mai important decît toate, la oraș produci bani. Aici se face bugetul, aici se face PIB-ul, aici se fac revoluțiile (cînd se fac), aici se fac pînă și talk-show-urile TV care țin țara captivă. Materia primă a hranei oamenilor? Vine din marile exploatații agricole și din combinatele de carne, nu din gospodării. Da, mătușa avea perfectă dreptate, din punctul ei de vedere, chiar dacă nu s-a exprimat cu anume aceste cuvinte: revoluția noastră a omorît-o.

Așa cum și eu am dreptate, din punctul meu de vedere: revoluția voastră m-a omorît. I-am distrus pe comuniști, în trup și în spirit, și m‑am bucurat, mi-am zis că pot deveni reporter de teren, cum îmi dorisem dintotdeauna, și chiar am devenit. Cîțiva ani, puțini, foarte puțini. Pe urmă ați venit voi, mulți, grăbiți, nerăbdători, copiii generației click – și m-ați aruncat direct în ghena de gunoi a istoriei, cu textele scrise cu tot. N-a mai fost nevoie de mine și de șiruri lungi de cuvinte pe care n‑aveați timp să le parcurgeți, cînd fiecare dintre voi putea filma orice cu telefonul, urca pe net și arunca sute de reporteri direct în șomaj: „Ai făcut o fotografie sau un film care ar putea fi o știre? Trimite-o aici!“, sau și mai bine: „Vezi, pozezi, filmezi, postezi!“ Sigur, eu înțeleg că timpul nu curge înapoi, că așa cum voi – copiii imaginii – ne scoateți acum din pîine pe noi – copiii cuvîntului scris –, tot așa i-am scos și noi, la rîndul nostru, pe copiii cuvîntului rostit (ce bătaie mi-ar fi dat săracul Socrate, dacă știa!). Faptul că înțeleg ceva mai mult decît mătușa nu mi-e de folos, tot o victimă sînt, întocmai ca și ea. Mă rog, poate nu victime. Rămășițe evolutive. Leftovers!

Nu victime, pentru că n-o ducem rău, că eu o duc acum categoric mai bine ca‑n 2007, iar mătușa are o casă, o curte cu vreo douăzeci de caiși, un cățel, un purcel, găini, straturi de legume, puț american, o pensioară, cîți amărîți nu și-ar dori așa ceva? Poate și niște nepoței prin Italia sau Spania, n-am de unde să știu; sigur, buda-n grădină, dar așa a trăit toată viața, nu cred că asta-i pentru ea o tragedie. Dar ne-am pierdut rostul, sensul. Ea, o furnizoare de hrană, eu, un furnizor de texte, am rămas fără clienți, iar lumea nu simte cîtuși de puțin lipsa „produselor“ noastre; are cine! Cumva, sîntem pe tușă, ne uităm plini de invidie la cei de pe teren și ne întrebăm ca Toma Caragiu: „Unde‑am greșit?“ Invidia ne face să nu ne putem dori mai-binele propriu (Ce să‑mi doresc eu? Să tai cît mai mulți plopi? Ăsta‑i rostul meu pe lume?!), ci doar mai-răul altora, al înfipților în viață, al învingătorilor. E prea abstract? Iată: colegii mei de generație nu se simt oameni fără concedii în Austria (ianuarie), Grecia (iunie) și Zanzibar (noiembrie), bașca România și Bulgaria în lung și-n lat, week-end de week-end. Case, mașini, notorietate, implicare civică, nici nu mai spun; de ciudă, eu n-am mai votat „cum trebuie“, ci am pus ștampila de fiecare dată pe FDGR, din 2000 încoace. Și bine-am făcut. Ce-mi trebuie o țară ca afară, dacă pe mine m‑ați lăsat pe dinafară?!

În numărul 716 al acestei reviste, Andrei Manolescu a publicat articolul „Unora le place PSD-ul“, al cărui final a tulburat multe ape: „Oamenii nu vor altceva în schimb, e partidul lor, e opțiunea lor definitivă, e ciorba călduță în care viețuiesc. Cum să-i scoți din ea?“ Mulți s-au simțit îndrituiți să ofere răspunsuri, ceea ce este foarte frumos. Eu răspunsuri n-am, dar la o întrebare tot mă duce capul: păi, de ce să-i scoți, domnu’ Manolescu, de ce să-i scoți? Cîți pot „viețui“ într-o ciorbă fierbinte? Eu am încercat – și am ratat. O să reușească mătușa? 

Mihai Buzea este jurnalist la Cațavencii. A publicat recent volumul Gastarbeiter, Editura Polirom, 2017.

Foto: Lucian Muntean

caine in vacanta jpg
Cum să îți pregătești câinele pentru călătorii: 6 sfaturi pentru o vacanță fără probleme
Te pregătești să pleci în prima vacanță alături de câinele tău? Experiența de a pleca într-o călătorie cu cel mai bun prieten al tău poate fi una inedită, care te va încărca cu amintiri plăcute.
image png
Lumea în care trăim
Trăim ceea ce poartă numele de „marea epuizare”.
image png
Flori, lumi și profesoare
Flori le-am dus de cîte ori am avut ocazia, la propriu sau la figurat.
image png
Cît de puțin ne lipsește...
Zic alți psihologi: nu pierde copilul interior, „accesează-l”, joacă-te, have fun! Aiurea!
image png
Zoe, fii feminină!
În prezent, cînd vorbim despre feminism, nu ne mai raportăm la structura rațională a lui Beauvoir, ci la extremismele de tipul Solanas.
p 20 Aleksei Navalnîi WC jpg
O întrebare greu de ocolit
Pentru noi, astăzi, răul şi suferinţa nu sînt doar mari teme teoretice. Nici nu se limitează la experienţa lor privată.
image png
Tîlcuirile tradiției isihaste
O luminoasă excepție de la această triumfală decadență e de găsit în lucrarea Părintelui Agapie Corbu.
1038 21a centrul comunitar din Chiojdu, 2023 jpg
Arhitectura interesului public
Arhitectura interesului public reprezintă o dezvoltare rizomatică orizontală la nivel local.
p 24 M Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Un preot din Spania, împreună cu partenerul său, au fost arestați pentru că ar fi făcut trafic cu Viagra.
image png
Pe ce te bazezi?
Pe măsură ce avansez în vîrstă, tind să cred că ceea ce numim intuiție se bazează pe experiența noastră de viață.
image png
De primăvară
Florile înșiruite mai sus se vindeau pe stradă, din loc în loc, înveselind-o. Schimbînd-o.
image png
Școli private, școli de fițe?
Nu se schimbase nimic, eram din nou o guvernantă „creativă”.
p 20 Valentina Covaci jpeg
Cum vorbim despre Dumnezeu
Merită să explorăm ce spune asta despre societatea noastră și despre discursul public din România.
image png
Călătorii în istoria cultului
A doua carte este o monografie asupra unui obiect liturgic esențial, pe care doar slujitorii îl pot vedea în altar: Antimisul. Origine, istorie, sfințire (Editura Basilica, 2023).
p 21 Geneva WC jpg
Nostalgii helvete
Job-ul (le petit boulot) pe care mi l-am dorit cel mai mult a fost cel de asistent plimbat căței genevezi.
p 24 M  Chivu 2 jpg
Cu ochii-n 3,14
● Un gunoier își dirijează colegul de la volanul autospecialei: „Dă-i, dă-i, dă-i! / Dă-i, că merge, dă-i!”. O versificație relativ salubră. (M. P.)
image png
Acceptăm prinți!
Termenul „sindromul Cenușăreasa” a fost folosit pentru prima dată de dr. Peter K. Lewin într-o scrisoare către Canadian Medical Association Journal, în 1976.
image png
Mama și tarabele
Mama, deși avea gusturi mai nobile și, atunci cînd se juca, îi plăcea să se joace mai luxos, înțelegea și nevoia mea de kitsch-ul nu chiar dulce, ci simpatic.
image png
Tramvaie
Timpul de așteptare e afișat electronic și calculat la secundă.
image png
După 20 de ani: cît ne-a schimbat Facebook viețile?
În 2020, Facebook anunța că nu va verifica reclamele politicienilor pe platformele sale, permițînd astfel și publicarea informațiilor false.
p 20 WC jpg
Proba gustului
Se susţine şi în Vechiul Testament, şi în Noul Testament, spunea Andrei Pleşu într-un curs de angelologie, că „omul e bine să aibă sare, adică să aibă gust bun...
p 21 WC jpg
Natura, industria și designul biofil
Mă refer la vegetația care urcă pe terasele zgîrie-norilor, într-un elan care amintește de literatura SF post-apocaliptică sau de imaginile.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Se știe, politicianul român vorbește colorat, dar cîteodată (pesemne ca să fie sobru) își restrînge paleta de culori. De curînd, într-o discuție la televizor, l-am auzit pe unul afirmînd despre un altul că „a spus negru pe alb“.
image png
Ce ne amintim și ce am uitat
Întoarcerea spre trecut, în încercarea de a-i recupera reperele, ar trebui să fie însoțită, așa cum au încercat s-o facă și organizatorii expoziției dedicate Monicăi Lovinescu, de sentimentul „aducerii aminte, înainte de a uita”.

Adevarul.ro

image
Goana după adeverințele pentru bani în plus la pensie. Ce sume se iau în calcul pe noua lege a pensiilor
Bombardați cu informații despre recalcularea pensiilor și acordarea drepturilor bănești conform legii pensiilor care intră în vigoare la 1 septembrie 2024, pensionarii au luat cu asalt casele de pensii. O parte dintre documentele cu care se prezintă sunt deja în dosar.
image
Cum sunt săpate tunelurile din vestul României. Trenurile vor circula cu 160 km/h prin munte VIDEO
Lucrările de construcție a tunelurilor de pe noua magistrală feroviară din vestul României au acumulat întârzieri, care duc la prelungirea termenului de finalizare a investiției.
image

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.