2007-2017: un deceniu de împliniri mărețe. Pe mine, unul, anul ăsta m-a prins cu drujba-n mînă, fîțîindu-mă de colo-colo prin țară, și prin orașe mari (Brașov, Brăila, Sibiu), și prin „urbanul mic“, adică localitățile alea care-au avut cîndva o fabrică. Odată ce fabrica a dat ortul popii, localitatea a rămas „oraș“ cu numele, dar atît; a, ba da, mai e și faptul că pensiile foștilor muncitori sînt mici, dar există, așa că există și-o minimă viață comercială, tradusă printr-o piață, cîteva buticuri și vreo două cîrciumi. În rest, liniște și pace; dar nu și la primărie, unde există fonduri care trebuie cheltuite, că altfel nu e bine. Și uite așa sîntem chemați noi, echipa de arboriști, la doborîri.

Multă lume ne ceartă cînd ne vede dînd jos un plop de pe stradă, iar eu îmi răcesc gura, explicînd iar și iar și iar cum că plopul este cel mai periculos arbore: crește repede, foarte înalt, are coroana compactă, lemnul casant, deci cînd vine furtuna, e primul care se răsfață prăbușindu‑se ba peste-un bloc, ba peste-o casă, ba peste-o mașină parcată, ba peste-un trecător (atunci e rău de tot, este genul ăla de lucru care nu trebuie să se întîmple!). De data asta nimerim un plop negru de cultură („italian“, cum îi spunem noi), pentru care nu ne ceartă nimeni: mătușa din căsuța de alături ne binecuvîntează cu lacrimi în ochi („Dumnezeu v-a adus, maică“) cînd îi spunem c-o să-l tăiem, din moment ce ea trăiește de ani și ani cu groaza c-o să-i cadă peste casă. Noi ne facem treaba, fără grabă, că lucrarea e bine plătită, îi cărăm mătușii în curte o parte din lemn (ce să facem cu el?!), apoi ne apucăm de scos buturuga din pămînt, c-un utilaj numit grinder. De fapt, stump-grinder-ul nu „scoate“ cioata, ci o rîșnește pe loc, acolo unde e, lăsînd în urmă o groapă și-un morman de talaș, pe care noi îl îndesăm în groapă și-l bătucim cu bocancii, ca s-arate frumos, să ne laude consilierul de la primărie și să ne mai cheme și-altă dată. Pînă una-alta, ne cheamă mătușa, ca să ne dăruiască o bucată mare de slănină afumată („Luați, maică, luați, că e din purcelul meu din curte“). Noi refuzăm încurcați, îi spunem ba că nu obișnuim slănină, ba că nu știu ce, la care mătușa se duce repede în casă și se întoarce cu un pet de doi litri jumate de țuică („Luați, că e de caise“). Noi, și mai încurcați, mulțumim frumos, mătușă, dar nu, lăsați. Mătușa începe chiar să plîngă și ne-o spune p-aia greaua: „Maică, da’ răi v-ați mai făcut, băieții ăștia de la oraș! Cînd erea comuniștii nici n-apucam s-ajung cu ea la piață, că-mi luau straița din mînă cînd mă dădeam jos din rată și-mi dădeau cît ceream, și acum voi nu mai vreți nici gratis!“ Ce era să facem? Am tușit, am încărcat sculele și-am plecat.

De cîteva luni mi se tot plimbă prin cap spusele acelei bătrâne. Simțeam că e ceva acolo, ceva important, dar nu găseam ce anume. Pînă cînd, la curățenia de Crăciun, am dat peste o fotografie de-a mea din 1988: mă întorsesem de la țară, eroic, c-un rucsac plin cu carne de porc (plus cîrnați, caltaboș, sîngerete, slănină etc.) și cu două bidoane de vin de cinci litri fiecare. Era o ispravă enormă pentru un băiat de nici 18 ani: din satul meu, din Ghijasa, mersesem vreo 15 kilometri pe drumul forestier (de trei ori, drumul trece și prin pădure; iarna!), pînă-n Nocrih, satul mai mare de pe Valea Hîrtibaciului, de unde luasem o cursă pînă la Sibiu, de unde ajunsesem cu trenul la București, iar din Gara de Nord venisem pînă-n Berceni cu troleibuzul (metrou n-aveam, pe vremea aia). Fusesem omul zilei, am revăzut drumul într-un flashback îngîmfat. Păcat că poza era proastă.

Cred că mătușa a pus un diagnostic corect: „Revoluția voastră ne-a omorît“. Înainte, rostul țăranilor era să hrănească orașele; rostul ăsta le permitea să se stimeze – iar ei se stimau. După, rostul lor este să nimic, și asta, fundamental, i‑a distrus pe țărani. Au fost dați afară din lumea mare, au rămas ei între ei, în lumea mică. E nasol, e trist, știm perfect de bine asta, noi, „băieții de la oraș“: Lucică e din Valea Leurzii, eu din Ghijasa de Sus, Rack din Drăgugești (uitați-vă pe Google Maps, ca să vă faceți o idee clară; localități de mare perspectivă!). Doar că locul nașterii nu mai contează așa mult, contează unde și ce produci, aia contează: la țară produci slănină și țuică pe care nu le vrea nimeni (necum să le cumpere!), la oraș produci pîine, muștar, salam și bere, cu care se hrănesc echipele de arboriști (a mea, cel puțin; să nu vorbesc cu păcat, poate că alții or avea gusturi diferite…), dar, mai important decît toate, la oraș produci bani. Aici se face bugetul, aici se face PIB-ul, aici se fac revoluțiile (cînd se fac), aici se fac pînă și talk-show-urile TV care țin țara captivă. Materia primă a hranei oamenilor? Vine din marile exploatații agricole și din combinatele de carne, nu din gospodării. Da, mătușa avea perfectă dreptate, din punctul ei de vedere, chiar dacă nu s-a exprimat cu anume aceste cuvinte: revoluția noastră a omorît-o.

Așa cum și eu am dreptate, din punctul meu de vedere: revoluția voastră m-a omorît. I-am distrus pe comuniști, în trup și în spirit, și m‑am bucurat, mi-am zis că pot deveni reporter de teren, cum îmi dorisem dintotdeauna, și chiar am devenit. Cîțiva ani, puțini, foarte puțini. Pe urmă ați venit voi, mulți, grăbiți, nerăbdători, copiii generației click – și m-ați aruncat direct în ghena de gunoi a istoriei, cu textele scrise cu tot. N-a mai fost nevoie de mine și de șiruri lungi de cuvinte pe care n‑aveați timp să le parcurgeți, cînd fiecare dintre voi putea filma orice cu telefonul, urca pe net și arunca sute de reporteri direct în șomaj: „Ai făcut o fotografie sau un film care ar putea fi o știre? Trimite-o aici!“, sau și mai bine: „Vezi, pozezi, filmezi, postezi!“ Sigur, eu înțeleg că timpul nu curge înapoi, că așa cum voi – copiii imaginii – ne scoateți acum din pîine pe noi – copiii cuvîntului scris –, tot așa i-am scos și noi, la rîndul nostru, pe copiii cuvîntului rostit (ce bătaie mi-ar fi dat săracul Socrate, dacă știa!). Faptul că înțeleg ceva mai mult decît mătușa nu mi-e de folos, tot o victimă sînt, întocmai ca și ea. Mă rog, poate nu victime. Rămășițe evolutive. Leftovers!

Nu victime, pentru că n-o ducem rău, că eu o duc acum categoric mai bine ca‑n 2007, iar mătușa are o casă, o curte cu vreo douăzeci de caiși, un cățel, un purcel, găini, straturi de legume, puț american, o pensioară, cîți amărîți nu și-ar dori așa ceva? Poate și niște nepoței prin Italia sau Spania, n-am de unde să știu; sigur, buda-n grădină, dar așa a trăit toată viața, nu cred că asta-i pentru ea o tragedie. Dar ne-am pierdut rostul, sensul. Ea, o furnizoare de hrană, eu, un furnizor de texte, am rămas fără clienți, iar lumea nu simte cîtuși de puțin lipsa „produselor“ noastre; are cine! Cumva, sîntem pe tușă, ne uităm plini de invidie la cei de pe teren și ne întrebăm ca Toma Caragiu: „Unde‑am greșit?“ Invidia ne face să nu ne putem dori mai-binele propriu (Ce să‑mi doresc eu? Să tai cît mai mulți plopi? Ăsta‑i rostul meu pe lume?!), ci doar mai-răul altora, al înfipților în viață, al învingătorilor. E prea abstract? Iată: colegii mei de generație nu se simt oameni fără concedii în Austria (ianuarie), Grecia (iunie) și Zanzibar (noiembrie), bașca România și Bulgaria în lung și-n lat, week-end de week-end. Case, mașini, notorietate, implicare civică, nici nu mai spun; de ciudă, eu n-am mai votat „cum trebuie“, ci am pus ștampila de fiecare dată pe FDGR, din 2000 încoace. Și bine-am făcut. Ce-mi trebuie o țară ca afară, dacă pe mine m‑ați lăsat pe dinafară?!

În numărul 716 al acestei reviste, Andrei Manolescu a publicat articolul „Unora le place PSD-ul“, al cărui final a tulburat multe ape: „Oamenii nu vor altceva în schimb, e partidul lor, e opțiunea lor definitivă, e ciorba călduță în care viețuiesc. Cum să-i scoți din ea?“ Mulți s-au simțit îndrituiți să ofere răspunsuri, ceea ce este foarte frumos. Eu răspunsuri n-am, dar la o întrebare tot mă duce capul: păi, de ce să-i scoți, domnu’ Manolescu, de ce să-i scoți? Cîți pot „viețui“ într-o ciorbă fierbinte? Eu am încercat – și am ratat. O să reușească mătușa? 

Mihai Buzea este jurnalist la Cațavencii. A publicat recent volumul Gastarbeiter, Editura Polirom, 2017.

Foto: Lucian Muntean