Spre binele companiei

Publicat în Dilema Veche nr. 315 din 25 februarie - 3 martie 2010
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

Job, deadline, branding, schedule, brainstorming, memo, team building, rebranding, meeting, management, board, office... sînt doar o mică parte din englezismele care definesc vocabularul „de bază“ al angajaţilor marilor companii. Este vorba despre un tip de limbaj care s-a format în doar cîţiva ani, căci pînă prin anul 2000, în România, aceste companii nu trasaseră încă un stil de viaţă şi reprezentau doar visul occidental al oricărui absolvent de facultate. În perioada confuză din anii ’90, plină de reconversii profesionale, nu mai puteai să-l identifici pe om cu profesia sa, aşa cum se întîmpla înainte, cînd medicul era „domn’ doctor“ atît la spital cît şi pe strada unde locuia, iar inginerul avea acelaşi statut de „tov. inginer“ şi în afara porţilor fabricii. Astăzi, în schimb, oamenii se identifică cu locul de muncă, cu brand-ul companiei, fără să mai conteze pregătirea profesională. Îi recunoşti după atitudinea lor corporate şi nu te mai întrebi dacă sînt manageri sau contabili. O atitudine „împrumutată“ care riscă să-i depersonalizeze şi care, dincolo de nişte şabloane de import, nu diferă prea mult de atitudinea salariaţilor întreprinderilor de pe vremuri.

O cină cu doamna Marcela

Restaurantele din preajma clădirilor de birouri (indicaţii la telefon: „Sîntem uşor de găsit... e un building mare chiar pe bulevard. Dacă veniţi cu maşina, avem parking-ul nostru. Vă trimit pe mail şi o hartă în attach.“) sînt o afacere aparte pentru că respectă stilul corporate al celor cărora li se adresează. Au, totuşi, ceva din atmosfera unei cantine. În general curate, însă fără un decor spectaculos, cu mese identice, cu săli pentru fumători şi nefumători, ca să respecte legea, cu o atenţie deosebită acordată toaletelor unde totul străluceşte şi trebuie să miroasă frumos, cu o bucătărie fusion (nu este însă recomandat să încerci specialităţile mediteraneene sau asiatice din meniu, căci toate vor avea acelaşi gust de tocăniţă „ca la mama acasă“), cu preţuri acceptabile şi un personal amabil, dar cam aiurit.

Un proiect socialist sortit eşecului prin anii ’80, care presupunea să ne strîngem cu toţii în „circurile foamei“ şi să mîncăm la comun, în timpul orelor de serviciu, a devenit astăzi o realitate, cu diferenţa că mesei de prînz i se spune lunch. Restaurantele oamenilor muncii sînt pline ochi între orele 13 şi 15, atunci cînd rişti să rămîi nemîncat, dacă nu-ţi rezervi o masă. După ora 16 se golesc instantaneu, apoi mai au ceva muşterii spre seară, cînd burlacii companiilor au chef de o bere sau „fetele“ vor să se răsfeţe cu o prăjitură şi să mai stea la o bîrfă. La prînz totul e standard, de la comenzi (în general apreciata şi clasica ceafă cu cartofi prăjiţi, de băut – apă fără bule sau cola, unii mai îndrăzneţi riscă să bea o bere şi să-şi asume picotealea şi lipsa de randament „de după“, cafeaua de la final), la conversaţii despre problemele firmei şi la gesturi mărunte cum ar fi uitatul la ceas sau consultarea, pe rînd, a notei de plată, pentru a vedea fiecare cît are de dat (nimeni nu face cinste, bacşişul e şi el calculat „la comun“). Seara, în schimb, cînd luminile devin mai discrete şi muzica în surdină îmbie la relaxare, dacă tragi cu urechea, îţi poţi face o idee despre viaţa de tip corporate, desigur, în variantă românească.

Într-un astfel de restaurant, la o oră nu prea tîrzie, doamna Marcela (trecută binişor de 50, cu părul vopsit într-o nuanţă de roşu violet, femeie responsabilă, cu o atitudine de şefă care vrea să pară de gaşcă) împărţea o masă cu subalternele sale. Erau la a treia sticlă de vin şi deja le aruncau ochiade „băieţilor“ (personalul restaurantului era exclusiv masculin) care se învîrteau în jurul lor, recomandîndu-le deserturi şi topping-uri.

„Vai, dragă, dar nu mai pot mînca nimic... sînt plină pînă aici!“ – spune doamna Marcela, ducîndu-şi mîna cu ţigara aprinsă la gît. Una dintre subalterne, cea care o aprobă, atingînd-o discret pe braţ la fiecare replică ironică la adresa colegilor din diferite departamente ale firmei, se oferă să împartă cu ea o porţie de papanaşi. „La două farfurii, cu două linguriţe, vă rog!“ – îi spune ospătarului, simţind să nu avea voie să întindă coarda şi să-i propună şefei să mănînce din aceeaşi farfurie. Nici în departamentul lor lucrurile nu stau tocmai pe roze şi asta din cauza noii organigrame pe care nu o pricepe nimeni şi a unui anume Pierre care „îşi bagă nasul cam prea mult... asta le-am spus la training-ul de la Paris: una e realitatea acolo la ei, în Franţa, alta e la noi, în România!“. „Aveţi dreptate, doamna Marcela!“ – spune cea care comandase papanaşii. „De exemplu, cum se fac licitaţiile la noi... nici nu se compară!“ „Aţi văzut că monsier Pierre nu poartă niciodată şosete?“ – întrebă amuzată una dintre cele două tinere sub 30 de ani care nu îndrăzneau să bea din paharele lor cu vin decît atunci cînd doamna Marcela şi-l ducea pe al ei la buze. „Iar la training-ul de la Hilton, nu ştiu dacă aţi văzut... la un moment dat s-a descălţat şi şi-a pus picioarele pe scaunul din faţă!“ „Fetele“ rîd, mai puţin cea blondă în jur de 40 de ani care nu vorbeşte mai deloc şi pare cu gîndurile în altă parte. „S-o fi obişnuit ca-n Gabon unde a lucrat înainte...“ – punctează doamna Marcela. „Fetele“ rîd şi mai tare. „Chiar... eu nu înţeleg ce a fost cu training-ul ăla... Adică de ce a trebuit să ne ţină două nopţi la Hilton, cînd toţi eram din Bucureşti şi puteam să dormim la noi acasă... mi se pare o prostie!“ – spune cea cu papanaşii. Doamna Marcela devine brusc serioasă. „Ba nu... au gîndit-o bine! Că dacă te duceai acasă, îţi vedeai de ale tale şi-ţi ieşea training-ul din cap! Dacă ai rămas acolo, te-ai concentrat tot timpul pe problemă...“ Subalterna e uşor jenată. „De fapt, da... aveţi dreptate!“ „Şi în fond... nu-ţi convine, dragă, că ai văzut Hilton-ul pe dinăuntru pe banii companiei? Cînd o să mai apuci să dormi vreodată acolo?“ Cealaltă murmură ceva, tinerele o privesc cu indivie, probabil că ele n-au fost la Hilton. Noroc că vin papanaşii, cîte unul pe cîte o farfurie. „Să vă mai aduc o sticlă de vin?“ Doamna Marcela e un pic ameţită. „Eu nu mai vreau... mai am ceva de lucru diseară! Dacă mai vreţi voi...“ Face un gest larg, generos, însă „fetele“ îşi dau seama că party-ul cu doamna Marcela se apropie de final şi îşi comandă cîte un cappucino.

„Zi, dragă, tu ce-ai făcut cu memo-ul ăla al tău? Ştii pe unde a ajuns?“ – o întreabă pe blonda cea tăcută, în timp ce ciuguleşte din papanaş. „Hm, are prea multă dulceaţă!“ În primul moment, blonda nu înţelege că i se adresase ei. Reuşise ca pînă atunci să fie prezentă şi absentă, în acelaşi timp, aproape invizibilă. „Păi... n-am apucat să-l scriu...“ – răspunde uşor timorată. Doamna Marcela lasă linguriţa pe masă, lovind din greşeală paharul gol, cu un clinchet strident. „Eu chiar nu vă înţeleg... după atîta timp nu v-aţi învăţat încă să scrieţi un memo?“ – întreabă ironic, fără să aştepte un răspuns, căci „fetele“ tac. „Nu vă daţi seama că, dacă nu comunicăm, nu iese nimic... şi dup-aia ne plîngem de salarii, de ore suplimentare şi de alea, alea!“ Blonda nu o priveşte, e „autistă“, pe chipul ei se citeşte o indescriptibilă tristeţe şi inadaptarea. O inadaptare nu atît la „problemele“ firmei, cît la viaţă în general. „O să-l scriu mîine la prima oră...“ Doamna Marcela cea euforică de la vin este dispusă să încheie o conversaţie care le strică cheful tuturor. Zîmbeşte larg. „Scrie-l şi dup-aia mă ocup eu de el... că dacă ţi-am promis că te ajut, te ajut!“

M-am gîndit cîteva zile la scena de la restaurant. Mi-am dat seama că doamna Marcela şi subalternele ei puteau să lucreze oriunde în cadrul companiei: la un departament de marketing, la resurse umane (sau HR, în limbaj corporate), la contabilitate, la relaţii cu presa sau chiar la un departament de creaţie. Din conversaţia lor nu le puteai ghici studiile şi pregătirea, nu puteai spune ce muncesc, de fapt, aceste femei. Ceea ce conta era Firma (Compania, Întreprinderea...), şi nu job-ul fiecăreia în parte. O mostră autentică de capitalism, made in Romania. M-am distrat, imaginîndu-mi că doamna Marcela e, de fapt, cleaning manager, iar „fetele“ – angajatele ei de la curăţenie.

Întreprinderi cu sclipici

În urmă cu cîţiva ani eram la TIFF doar pentru a vedea filme şi fără să fiu acreditată ca jurnalist. Mi-am vizitat bunicul, un fost cadru al armatei, care s-a interesat cu ce ocazie venisem la Cluj. „Te-a trimis întreprinderea?“ – m-a întrebat la modul cel mai serios cu putinţă. După cîteva clipe de gîndire, i-am răspuns că „da“, eram în delegaţie.

Păstrez în memorie cîteva imagini destul de clare ale Întreprinderii de dinainte de 1989. O clădire jupuită, prin care condica se plimba din birou în birou pentru a fi semnată. Holuri lungi, întunecoase, mirosind a Snagov şi Carpaţi. O sală lungă în care încăpeau în jur de 30 de angajaţi, cu neoane chioare şi cu nişte mese pe post de birouri, acoperite cu hîrtie de împachetat, un cuier cu paltoane identice şi cu căciuli din blană de iepure, cu urechi. Mi-o amintesc pe „şefa“, o doamnă cu ochelari care stătea la biroul de lîngă uşă şi le spunea frecvent subalternelor: „Voi, acolo, în fund, v-aţi făcut bisericuţe! Aveţi grijă, că vă mut...“. Pe domnul Panaitescu care îşi mînca sandvişul cu şuncă de Praga „pe sub birou“. Senzaţia că nimeni nu muncea nimic. O colegă care intra ca să anunţe că s-au băgat ouă sau unt, la Alimentara din apropiere, oamenii muncii care se repezeau spre uşă, nu înainte de a-i spune şefei: „Vă ţinem rînd!“. Jalnicele serbări de Moş Gerilă, pomul prea înalt şi golaş din hol, acelaşi domn Panaitescu pe post de moş, noi, copiii salariaţilor, palizi şi timizi, care nu ne puteam imagina că vom munci vreodată într-un astfel de loc, mai trist decît un spital.

Astăzi, întreprinderea a căpătat un glamour şi se numeşte companie.

Clădirile unde îţi petreci mai mult decît cele 8 ore „de program“ regulamentare de pe timpuri sînt moderne, cu lifturi silenţioase şi cu anexe, cum ar fi săli de conferinţe sau bufet. Pe holuri nu se mai fumează, birourile continuă să semene cu nişte hale, însă moblierul e cu totul altul, nu mai semnăm condica, avem computere, ne tragem de şireturi cu „şefa“ care nu mai stă lîngă uşă, ci are biroul ei, nu se mai gîndeşte nimeni la ouă şi la unt, căci ne comandăm mîncare chinezească pe Internet, nu mai plecăm în delegaţii la Ţăndărei sau Caracal şi visăm la training-urile de la Paris sau Londra, de Crăciun organizăm tombole şi cumpărăm cadouri pentru copiii colegilor, fără să ne întrebăm dacă ei şi-ar dori, cînd vor deveni adulţi, să lucreze într-un astfel de loc.

Atmosfera „de fabrică“ este însă aceeaşi. Salopetele de lucru au fost înlocuite de coduri vestimentare bine definite: femeile au un look business care nu trebuie să fie prea masculin, dar nici să-i distragă pe colegii lor de la treburi, un bărbat care vine nebărbierit mai multe zile la rînd e catalogat drept beţiv, altul cu o cămaşă şifonată e bănuit că are probleme acasă. Îi privim chiorîş pe străinii din board, cu costume fine şi atitudini pline de nonşalanţă, care vin din Occident ca să ne facă nouă reguli. Nepotismul funcţionează la fel de bine ca în socialism, în posturi-cheie sînt oameni fără pregătire care nici ei nu ştiu ce caută acolo, însă iau decizii. Avasările au fost înlocuite cu upgrade-uri, fiecare slujbaş visează să devină manager şi să aibă cel mai bun loc de parcare asigurat, micile mîncătorii sînt aceleaşi, ne dorim privilegii, fără să le merităm cu adevărat. Nu s-a schimbat nici senzaţia că uneori nimeni nu munceşte, de fapt, nimic.

Singura atitudine firească faţă de muncă am întîlnit-o în România în spaţiile micilor firme, cu 5-6 angajaţi care muncesc pentru ei înşişi, fără nici o organigramă. Aceşti oameni îşi sacrifică nopţile şi concediile pentru că ştiu că de ei depinde „supravieţuirea“ firmei şi, implicit, a lor. Însă cînd firma începe să se extindă şi apar treptat cîte o secretară, un om bun la toate, un şofer şi un lider care încearcă să-i organizeze pe toţi, distribuind sarcini, lucrurile se schimbă. Este ca şi cum o mică băcănie de cartier – la care te duci cu plăcere pentru că o cunoşti pe vînzătoarea care îţi zîmbeşte şi te întreabă ce mai faci, măcelarul îţi taie cele mai bune bucăţi de carne, iar patronul lasă la preţ, pentru că eşti client vechi – se transformă peste noapte în supermarket. Pe de altă parte, se pare că românii au făcut o pasiune pentru supermarket-uri.

header piese jpg
Sfaturi pentru conducătorii care apreciază piese auto online de calitate și serviciile unor profesioniști
Achiziționarea de piese auto online poate fi o modalitate convenabilă și eficientă de a-ți repara sau întreține mașina.
masa de paste jpg
Cum să aranjezi o masă festivă perfectă: trei sfaturi utile
Nu mai este mult până la sărbătorile de Paște. Chiar dacă poate părea cam devreme să începi pregătirile de sărbătoare, poți începe planificarea de pe acum dacă vrei să-ți impresionezi invitații.
caine in vacanta jpg
Cum să îți pregătești câinele pentru călătorii: 6 sfaturi pentru o vacanță fără probleme
Te pregătești să pleci în prima vacanță alături de câinele tău? Experiența de a pleca într-o călătorie cu cel mai bun prieten al tău poate fi una inedită, care te va încărca cu amintiri plăcute.
image png
Lumea în care trăim
Trăim ceea ce poartă numele de „marea epuizare”.
image png
Flori, lumi și profesoare
Flori le-am dus de cîte ori am avut ocazia, la propriu sau la figurat.
image png
Cît de puțin ne lipsește...
Zic alți psihologi: nu pierde copilul interior, „accesează-l”, joacă-te, have fun! Aiurea!
image png
Zoe, fii feminină!
În prezent, cînd vorbim despre feminism, nu ne mai raportăm la structura rațională a lui Beauvoir, ci la extremismele de tipul Solanas.
p 20 Aleksei Navalnîi WC jpg
O întrebare greu de ocolit
Pentru noi, astăzi, răul şi suferinţa nu sînt doar mari teme teoretice. Nici nu se limitează la experienţa lor privată.
image png
Tîlcuirile tradiției isihaste
O luminoasă excepție de la această triumfală decadență e de găsit în lucrarea Părintelui Agapie Corbu.
1038 21a centrul comunitar din Chiojdu, 2023 jpg
Arhitectura interesului public
Arhitectura interesului public reprezintă o dezvoltare rizomatică orizontală la nivel local.
p 24 M Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Un preot din Spania, împreună cu partenerul său, au fost arestați pentru că ar fi făcut trafic cu Viagra.
image png
Pe ce te bazezi?
Pe măsură ce avansez în vîrstă, tind să cred că ceea ce numim intuiție se bazează pe experiența noastră de viață.
image png
De primăvară
Florile înșiruite mai sus se vindeau pe stradă, din loc în loc, înveselind-o. Schimbînd-o.
image png
Școli private, școli de fițe?
Nu se schimbase nimic, eram din nou o guvernantă „creativă”.
p 20 Valentina Covaci jpeg
Cum vorbim despre Dumnezeu
Merită să explorăm ce spune asta despre societatea noastră și despre discursul public din România.
image png
Călătorii în istoria cultului
A doua carte este o monografie asupra unui obiect liturgic esențial, pe care doar slujitorii îl pot vedea în altar: Antimisul. Origine, istorie, sfințire (Editura Basilica, 2023).
p 21 Geneva WC jpg
Nostalgii helvete
Job-ul (le petit boulot) pe care mi l-am dorit cel mai mult a fost cel de asistent plimbat căței genevezi.
p 24 M  Chivu 2 jpg
Cu ochii-n 3,14
● Un gunoier își dirijează colegul de la volanul autospecialei: „Dă-i, dă-i, dă-i! / Dă-i, că merge, dă-i!”. O versificație relativ salubră. (M. P.)
image png
Acceptăm prinți!
Termenul „sindromul Cenușăreasa” a fost folosit pentru prima dată de dr. Peter K. Lewin într-o scrisoare către Canadian Medical Association Journal, în 1976.
image png
Mama și tarabele
Mama, deși avea gusturi mai nobile și, atunci cînd se juca, îi plăcea să se joace mai luxos, înțelegea și nevoia mea de kitsch-ul nu chiar dulce, ci simpatic.
image png
Tramvaie
Timpul de așteptare e afișat electronic și calculat la secundă.
image png
După 20 de ani: cît ne-a schimbat Facebook viețile?
În 2020, Facebook anunța că nu va verifica reclamele politicienilor pe platformele sale, permițînd astfel și publicarea informațiilor false.
p 20 WC jpg
Proba gustului
Se susţine şi în Vechiul Testament, şi în Noul Testament, spunea Andrei Pleşu într-un curs de angelologie, că „omul e bine să aibă sare, adică să aibă gust bun...
p 21 WC jpg
Natura, industria și designul biofil
Mă refer la vegetația care urcă pe terasele zgîrie-norilor, într-un elan care amintește de literatura SF post-apocaliptică sau de imaginile.

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.