La o demisie

Cristian Tudor Popescu a demisionat din funcţia de preşedinte al Clubului Român de Presă. La ora la care scriu eu aceste rînduri, ştirea e încă foarte proaspătă, dar peste cîteva zile, adică atunci cînd va apărea revista, va fi deja o ştire veche şi comentariile se vor fi rostit în bună măsură: unii pro, alţii contra, deh, după cum îi lasă sufletul şi mintea. Şi-apoi, gata. După un model bine cunoscut şi des întîlnit în societatea noastră, discuţiile vor înceta. Pentru o lungă perioadă de timp şi pentru un număr foarte mare de inşi, întîmplările din interiorul breslei jurnaliştilor vor fi "problemele lor". Nu e aşa. Într-o societate în care, de ani foarte mulţi, poporul a luat de bună sintagma mincinoasă "presa, a patra putere în stat", iar ziariştii au ajuns să creadă în ea mai ceva ca în Isus Hristos, făcîndu-şi chip cioplit din camera de luat vederi şi închinîndu-se la porţile televiziunilor ca la icoanele făcătoare de minuni, problemele presei nu mai sînt doar ale ei. Sînt şi ale celor care adorm cu telecomanda în mînă, anesteziaţi de fermecătorul dialog, model tusea şi junghiul, dintre Oana Zăvoranu şi Corneliu Vadim Tudor. Sînt şi ale părinţilor care s-au gîndit să înlocuiască bona cu telecomanda. Sînt şi ale exaltaţilor care văd în ziariştii României nişte arhangheli, dar şi ale celor care pun semnul egal între jurnalism şi ticăloşie, amintindu-şi de modelul Pamfil Şeicaru, brevetat sub sintagma "şantajul şi etajul". Presa din România este într-o situaţie de criză fără precedent. E invadată de şmenari şi şantajişti, e vîndută unor interese politice şi financiare, dar lucrul cel mai grav e că s-a abandonat definitiv unei competiţii înfricoşătoare pentru profit. În asemenea condiţii, jurnalistul român a devenit o sculă folosită la atingerea unor obiective exclusive botezate tiraj, audienţă, rating. Prea puţini sînt cei care-şi mai pun probleme deontologice în redacţiile româneşti. Departamentele editoriale au ajuns de mult subordonate departamentelor de vînzări şi marketing. Se caută şi se experimentează formule jurnalistice la limita dintre kitsch, obscen şi ticăloşie. Totul pentru tiraj, totul pentru victorie! Cine-şi închipuie că în aceste condiţii salvarea va veni printr-o revoluţie a breslei jurnalistice se înşală amarnic. Jurnaliştii au căzut în capcană şi sînt acum sclavii gusturilor publicului consumator de media. Gusturi pe care tot ei le-au pervertit, consumatori pe care tot ei i-au îngrăşat cu mizerie umană, violenţă şi pseudoştiri ridicate artificial la rangul de decupaje din viaţa reală. Cu alte cuvinte, la noi, ca şi aiurea, jurnaliştii şi-au săpat singuri groapa şi, ajunşi pe fundul ei, se uită disperaţi în sus, căutînd salvarea. Ca ultim gest de penitenţă, unii dintre ei demisionează, dar asta nu rezolvă lucrurile. Eliminarea imposturii şi a impostorilor din breasla jurnaliştilor ar putea fi începutul unei revoluţii a binelui în presa românească. Reevaluarea libertăţii de exprimare ar putea fi urmarea. Din păcate, România este o ţară cu prea multe întîmplări şi prea puţină răbdare, iar schimbările profunde cer timp. Aşa că e foarte posibil ca, la ora apariţiei acestor rînduri, demisia lui Cristian Tudor Popescu de la CRP să fie deja o amintire ceţoasă, chiar dacă n-au trecut decît două zile.