În numărul 699 al Dilemei vechi (iulie 2017), profesorul Dorel Dumitru Chirițescu a publicat articolul „Cum oprim depopularea țării?“, unde susține (printre altele) „că cei plecați nu se vor întoarce în România“. Nu vreau să discut decît această aserțiune a domnului profesor, nu articolul în sine (cu care sînt perfect de acord, c-o singură mică observație, pe care o fac la urmă). Și pentru că prea multă teorie strică (sau, în orice caz, obosește), trec direct la concret, adică la cazuri particulare, că măcar la alea mă pricep.

Lucică e coleg cu mine, în echipa de arboriști, la sol: tăiem cu drujba crăcile care cad de la cățărător, le tocăm cu chipper-ul, facem scripete cînd e nevoie (la bucățile mari de trunchi), măturăm rumegușul cînd terminăm lucrarea, mă rog, treabă. Rîdem, ne mai înjurăm în joacă, ne ajutăm la nevoie, ca toți colegii de pe lumea asta; ne știm de mult, am lucrat împreună și-n Anglia, și-n multe locuri din România, credeam că-l cunosc. Dar am avut un job la Zoo Brașov și nu știu cum a venit vorba, iar Lucică mi-a povestit viața lui, de-am rămas bouche bée: a muncit 12 ani la greci, a fost deportat de trei ori și-a intrat ilegal în Grecia de patru, pînă cînd, în final, a reușit să-și facă acte și să nu se mai teamă de razii. Cum-necum, a traversat tot de patru ori Bulgaria pe jos (de două ori vara, de două ori iarna), prin păduri, dar bani la călăuze a dat o singură dată, în rest a luat el bani de la alții, ca să-i ducă pînă acolo; s a tras asupra lui cu muniție reală, a dormit în gropi de gunoi ca să scape de cîinii grănicerilor, a escaladat cu mîinile goale garduri de sîrmă ghimpată (există o anume tehnică, mi-a explicat-o), a furat orice, de la biciclete pînă la mîncare de pisici („Șoarici tocați, Mihaie“, rîdea el, „da’ să știi că nu ie răi la gust“), toate astea numai ca să nu muncească în România, ci „afară, pă bani, nu pă semințe“. A învățat perfect limba, a devenit maistru într-o fabrică de mobilă, era foarte sigur că n-o să se întoarcă niciodată „în țara asta dă lăbari“, dar cu toate astea s-a întors și-a rămas (la mijloc a fost o poveste de dragoste, cu happy-end, care nu face parte din articol). Chichița care-i: cățărătorul ne-a ascultat și-a tras concluzia, al cărei sens îl înțeleg abia acum. A zis așa: „D-aia vă-nțelegeți voi doi, Lucică și cu tine, că sînteți dilii amîndoi, veniți la muncă numai cînd aveți chef“.

Străbunicul meu, Ioan Lupu, s-a repatriat în 1926 și-a cumpărat mult pămînt în Dobrogea, pe care nu l-a muncit niciodată, ci l-a dat în arendă, iar cînd au crescut copiii, l-a trecut pe numele lor. Din lotul rămas a preferat să vîndă, an de an, cîteva hectare, pînă cînd n-a mai rămas nimic, iar comuniștii au luat puterea la marele fix, că n-au mai avut ce să-i confiște și s-au văzut siliți să-l încadreze la categoria „țărani săraci“, nu la „chiaburi“, cum a pățit aproape toată lumea din sat. L-ar fi arestat, cu toate astea, dar cei de la București au dat ordin să-l lase-n pace, ca să poată primi în continuare pensia canadiană, care îi era automat schimbată în lei, la cursul oficial (pe piața neagră ar fi valorat de 50 de ori mai mult). Povestea acestei pensii este minunată, adevărat subiect de roman: emigrantul Lupu s-a stabilit în orașul Regina, unde a fost împroprietărit de guvern și s-a ocupat cu agricultura pînă la intrarea Canadei în Marele Război, cînd s-a înrolat ca voluntar în CEF (Canadian Expeditionary Force). Rănit grav în ofensiva de la Courcelette, a stat doi ani în St. Mary’s Hospital Paddington din Londra și s-a-ntors apoi la ferma lui din Regina, tocmai bine ca să afle că-și poate lua pămînt în proaspăta Românie Mare, dacă dorește și are cu ce. Avea cu ce, așa că s-a întors și-a băut tot pămîntul, apoi a murit fericit, cu degetele strîns încleștate pe damigeană, rîzînd de comuniștii care n aveau ce să-i facă, pentru că guvernul canadian continua să-i trimită cu sfințenie pensia de veteran (iar după moartea lui au trimis-o văduvei, străbunică-mii Ecaterina Ceangă).

Pentru că acestea sînt cazuri oarecum personale (deci contestabile), citez în continuare din cartea profesorului Gherasim Rusu Togan*: „Și jalnic mai sunau aceste cîntece intonate de vocea plină a bunicului meu, depămîntenit două decenii, pe care, însă, norocul l-a ocolit toată viața! Dar revenise acasă un altul, pedant și detașat de normele sociale!“ (p. 118). „Și totuși, incursiunea de față se cere rotunjită […]. Spuneam mai înainte că plinul gospodăriei le-a fost acestor greu încercați de viață unicul scop. Și, cu excepțiile pe care le implică orice situație, plinul le-a venit. Dar ceea ce n-au mai putut să facă marea lor majoritate a fost gustul de a prinde din nou în mîini coarnele plugului, furca și coasa, bătătorindu-și palmele! Ca urmare, și-au dat pămîntul cumpărat de la grofi în arendă, spre disperarea soțiilor. Apoi, o altă mutație: nu se mai mulțumeau să-și petreacă timpul flecărind cu vecinul despre nimicuri ale gospodăriei, căci el se întorsese un altul, interesat de evenimente politice și sociale. Acolo, în America […], se informa urgent despre orice, acum, timpul i se părea gol, inutil! Ca urmare, după ce și-au căpătuit familiile, reîntorșii dintr-o zonă sau alta, plictisiți, și-au trimis vorbă, întîlnindu-se la Sibiu, Făgăraș, Sighișoara, Blaj și prin alte părți, grupîndu-se în frățietăți, hotărîți să se întîlnească mereu. Astfel au luat ființă cluburi zonale, unde reîntîlnirile lor au luat aspect de reeditare a condițiilor de peste ocean. Un astfel de club a fost «La crîșma Americanului», un local situat undeva pe Valea Hîrtibaciului, la intersecția de drumuri Bîrghiș, Benești, Alțîna, Vărd. Aici se adunau «americanii» din șapte-opt sate. Aveau cîrciumarul lor, pe Amzer, tot un «american», un sas din Vărd, care păstra un separeu special amenajat pentru foștii săi camarazi de necazuri: români, unguri, sași. Avea abonamente la toată presa românească. «Americanii» veneau aici, zăbovind zile întregi, aprovizionați pe măsură, jucînd cărți, schimbînd impresii, răstălmăcind lumea, ca niște buni cunoscători ai mersului ei.“ (p. 119)

Unde duc toate astea? După părerea mea, la concluzia următoare: în marea lor majoritate, muncitorii („cei plecați“) nu se mai întorc în România, iar foarte puținii care totuși se întorc nu mai sînt muncitori, ci altceva, nu știu ce (inadaptați?). Nici industria, nici serviciile și nici agricultura unei țări nu se pot baza pe de-alde mine și Lucică („voi doi […], veniți la muncă numai cînd aveți chef“) sau pe repatriații ferm deciși să și trăiască restul vieții ca rentieri; e vorba de mai mult decît „cheful“ de muncă, e vorba de-un fel de blocaj psihic, adică un om nu mai poate lucra pentru o retribuție de zece ori mai mică față de cea cu care l-au obișnuit angajatorii din altă parte. Nu poate, pur și simplu, îl pufnește rîsul („Cum să muncesc, mă, pentru doi euro pe oră?!“), chiar dacă prețurile sînt și ele proporțional mai mici – dar nu atît de mici încît să justifice efortul. O amintire îndepărtată: unul dintre copiii din blocul nostru primise, de Moș Crăciun, o ruletă de jucărie, foarte frumos făcută (probabil cumpărată de la vaporeni, că la noi nu se fabrica așa ceva), cu care ne-am jucat ani în șir, fără să ne mai săturăm de ea, ba în liceu încă mai jucam, ca maniacii. Înlocuiserăm foarte repede jetoanele de plastic cu monezi de un leu, de trei lei și de 25 de bani; ne-am petrecut peste un deceniu învîrtind ruleta și aruncînd biluța, pînă cînd, după Revoluție, unul mai mare s-a emancipat și s-a dus să joace la o ruletă adevărată, într-unul din primele cazinouri deschise în București. După care n-a mai putut să se joace niciodată cu noi, iar în foarte scurt timp ne a dezvățat cu totul: „Cum să joc, mă, pe două’ș’cinci de bani și pe-un leu?! Asta-i pentru -mici copii!“, și exact așa sună diagnosticul subconștient pe care întorșii îl pun pieței muncii din România: e pentru mici copii. În lumea reală, nimeni nu se joacă de-a bănuții, de-a orții, ca să zic așa. Ortul se dă la popă, dar atît.

Revenind la articolul domnului profesor Chirițescu, ar mai fi doar o mică observație (am lăsat-o la sfîrșit tocmai că-i mică, adică neînsemnată): lipsa forței de muncă nu se rezolvă cu programe guvernamentale de repatriere, că oricum n-o să se-ntoarcă nimeni, ci cu atragerea imigranților din „nordul Africii sau din China“, scrie dînsul. Pe termen lung, da, dar pe termen mediu, imigrația provine din Republica Moldova, din Transnistria, din Ucraina și (în mult mai mică măsură) din Serbia: faptul că UE le-a închis acestor țări ușa-n nas înseamnă că mulți dintre cetățenii lor românofoni vor alege răul mai mic, adică munca în România, pe bani mai puțini decît în țările bogate, dar cu mai puțină bătaie de cap. Alte spații culturale (nordul Africii etc.) sînt fascinate de Europa ca „pachet“, adică nu numai de salariile ei, ci și de ajutoare sociale, servicii medicale, alocații pentru copii, educația într-o limbă de mare circulație etc. Tot lucruri pe care România nu ni le poate asigura nici nouă, darămite lor! 

* Viziuni străvechi. Ritualuri, credințe, obiceiuri românești (Editura Verva, 1997), capitolul „Depămîntenirea și lacrimile“, pp. 114-120. 

Mihai Buzea este jurnalist la Cațavencii.

Foto: wikimedia commons