Cu două săptămîni înainte de Crăciun, o colegă m-a rugat s-o ajut: se ocupă cu vînzarea de flecuștețe feminine prin birouri și-n acest scop cară după ea un troller, pe oriunde merge. Adică și prin metrou, și prin locuri mai pustii, și seara tîrziu cînd ajunge acasă: „Mihai, poți să m-ajuți? Nu trebuie să faci nimic, doar să mă-nsoțești pe unde am drumuri, zilele astea înainte de Crăciun, că acum vînd cel mai bine și nu vreau să am neplăceri, știi!“ Pe scurt, mă ruga să fac pe sperietoarea pe lîngă troller-ul ăla roz, ca să se simtă în siguranță și să se poată concentra la afaceri („În astea două săptămîni dau mai mult decît în tot restul anului“); aveam destulă treabă, dar și ea îmi făcuse unele servicii în trecut, plus că urma să cîștig niște bani. Am acceptat. Am întovărășit-o peste tot, neavînd practic nimic de făcut, că troller-ul și-l tîrîia singură („E mai bine așa“), iar la vînzările propriu-zise eram lăsat să aștept la ușa toaletei, cumva „de pază“, deși nu păzeam nimic concret, doar să nu intre careva. Flecuștețele (în general, mici bijuterii, mici obiecte de îmbrăcăminte, mici mostre de parfum, mici, mici, mici) sînt vizionate și probate în toaletele de femei din marile de clădiri de birouri ale orașului. Nu știu dacă știați asta (eu nu știam, credeam că se iau din magazine, ca orice mărfuri), nici dacă știați că flecuștețele se vînd „pe caiet“ în corporații, la fel ca băutura în cel mai modest bar sătesc. Aici vreau s-ajung. La cum se ating extremele. Dacă ajunge ­vreun exemplar din acest număr al Dilemei vechi prin birourile din Pipera, sper ca doamnele să nu-și amintească de ăla cu chelie, mustață și bretele care stătea degeaba lîngă ușa inscripționată „Ladies“. Dar, dacă totuși ajunge: eu eram. Invizibil aș fi vrut să fiu, dar n-a fost tehnic posibil. Nu m-am putut împiedica, de dincolo de ușă, să ascult atent conversațiile voastre, doamnelor și domnișoarelor. Realitatea asta e!

Principalele probleme (necazuri, motive de stres) ale corporatistelor par să fie șefii, subalternii, colegii, bonusurile, orele suplimentare, banii și copiii, dar, mai ales și mai presus de orice, efortul fizic. Pe scurt: șefii sînt isterici, pretențioși, ingrați și manipulabili (de altele); subalternii sînt comozi, dezinteresați, slab pregătiți și fără experiență; colegii sînt bîrfitori, intriganți, fură mîncare din frigider și se-mbolnăvesc la fiecare meci ce se nimerește în timpul programului; bonusurile sînt năpastă pentru toată lumea, că cei care nu le iau se ofilesc de inimă rea, iar cei care le iau se-nverzesc ca fiolele de la invidia celorlalți; orele suplimentare sînt un coșmar pentru cei căsătoriți, un iad pentru cei cu copii, o binecuvîntare pentru celibatari și o necesitate pentru cei fără viață socială (de obicei, veniți din alte părți ale țării: acasă nu i așteaptă decît cutiile goale de pizza și un morman reprobativ de șosete murdare); banii, la început, sînt prea mulți, dar imediat după ce-ncepe construcția obligatoriei case-pe-pămînt, banii devin extrem de puțini, iar frica de-a rămîne fără ei o leagă pe corporatistă de glie mai ceva ca Mihai Viteazul pe iobagi; copiii sînt tot rostul, dar sînt și durerea, că stă prea puțin cu ei (dacă-i are) sau n-are timp să-i facă (dacă i vrea). Acestea toate, însă, pălesc pe lîngă efortul fizic de-a sta zece ore pe scaun în fața unui monitor. Corpul omenesc nu e proiectat pentru așa ceva, că vertebrele se tasează, plămînii se chircesc, creierul este prost irigat, digestia se lenevește, iar consecințele generale asupra sănătății sînt dramatice, de-aia merg corporatistele in corpore la sală; ajută, dar nicidecum nu rezolvă. Paliativ!

Așa cum Pipera este teritoriul corporatismului, Pata Rît este cel al precariatului. Poate nu cel mai „precar“ și evident nu singurul (nici pe departe!), dar cu siguranță cel mai mediatizat; dacă despre tragediile celor din Pipera doar am auzit (de la ușile toaletelor), despre ale celor din Pată am informații din văzute, adică văzute cu ochii mei, și iată cum: firma cu care lucrez ca muncitor arborist (grounds­man) are nu numai contracte prin toată țara, dar și colaborări prin alte țări, ceea ce-mi convine de minune, că-mi ține asigurat locul în echipă, alături de mult mai îndemînaticii mei colegi („Tre’ să-l luăm și pe Mihai, ca să aibă cine să vorbească“). În țară, însă, lucrurile se schimbă și rolul meu se limitează la un fel de suport tehnic (cărător de bidon, ascuțitor de lanțuri de drujbă, încărcător-descărcător, achiziționer de cafele și țigări etc.); printre alte orașe unde avem contracte se numără și Clujul, iar așa am ajuns în Pata Rît, căci lemnul rezultat (crăci, butuci, ce se taie în ziua res­pectivă) din toaletările copacilor îl ducem acolo, ca lemn de foc pentru cei fără posibilități, și-l împărțim pe baza unei liste pe care-o primim de la primărie. Celor înscriși pe listă le ducem lemne pe rînd, ceea ce provoacă mari nemulțumiri de fie­care dată („Ce, astea-s lemne? La vecina ați adus mai uscate! Șpăgarii dracului, hoților, furați de la săraci!“), imposibil de soluționat, așa că băieții mei au decis să le ignore („Lasă, Mihai, că știm noi cum să-i luăm p ăștia!“) și să urmeze cu strictețe ordinea din listă, fără să se lase impresionați de rugăminți sau de amenințări (eu n-am fost atunci de față, dar mi-au povestit că o doamnă a vrut să se impună fizic – în fața a patru muncitori forestieri! – și s a ales cu una după ceafă; un domn euforic a vrut să facă pe cavalerul și s-a ales cu laibărul murdărit de noroi, în urma unei alunecări accidentale într-o băltoacă). Dacă ar fi să procedez ca mai sus și să alcătuiesc o listă cu „probleme“ (necazuri, motive de stres), n-aș ști nici cu ce să-ncep, nici cu ce să termin, pentru că acolo necazurile nu par să se termine; totuși, după ce-am stabilit relații cumva cordiale cu o parte dintre rezidenți (de două-trei ori s-a întîmplat ca șeful familiei să vină să ne ajute la descărcat), am aflat că, pe vreme călduroasă, Pata nu e așa deprimantă („Să veniți vara, c-atunci e frumos! Ies oamenii la aer, la grătar, copiii se joacă, e muzică și nu vă-nglodați în noroaiele astea!“), dar că, într-adevăr, „problemele“ sînt multe, nesfîrșite. Se și vede, de altfel. Toalete nu există. Banii, hrana și apa lipsesc, însă unii rezidenți au mașini personale. Există întrajutorare comunitară, mai ales în privința copiilor, dar invidia este la ordinea zilei: cu banii adunați în secret, o familie și-a cumpărat (și-a comandat, de fapt, cu livrarea acasă, ca să vadă toată lumea din vecini) un frigider impresionant, de ultimă generație; noi ne-am împrietenit ime­diat cu băieții din furgoneta de livrare, și ei la fel de mirați de toată povestea asta. N aș putea spune că am văzut nefericire în Pată, cu excepția momentelor cînd își fac reporterii apariția, iar atunci toată suflarea e brusc lovită de conștiința vieții dificile pe care o duce, iar dacă reporterii sînt însoțiți și de un car de televiziune, elocința rezidenților nu poate fi zăgăzuită; după ce pleacă reporterii, viața revine la normal, dintr-o latură se-aude muzica lui Salam („Beau plîngînd de dimineață, că m-am săturat de viață“), iar din alta vine contrapunctul lui Ciorbă („Ia d-aici că n-ai servici“).

Nu vreau să descriu Pata Rît*; vreau să remarc ciudata plîngere pe care-am auzit-o repetat acolo și care mi-a sugerat acest titlu: „Mă doare spatele, domnu’ Mihăiță; pe toți ne doare spatele!“ Deși n-au de nici unele, toți au televizoare, așezate direct pe jos, iar telespectatorii stau chirciți pe tot felul de „scăunașe“ improvizate, ca să urmărească emisiunile preferate; coloana vertebrală suferă, mușchii dor, frigul și umezeala din locuințe nu ajută absolut deloc, nici foamea, nici plînsetele copiilor, nici cîinii care mai țin de cald. Nici țuica. Alt paliativ.

* Pentru cei interesați de subiect, recomand lucrarea colectivă Pata (editura EFES, autori: Adi Dohotaru, Hajnalka Harbula, Enikö Vincze). 

Mihai Buzea este jurnalist la Cațavencii.

Foto: adevarul.ro