– Ce facem, domn’ profesor, plecăm din țară sau mai stăm?

– ?...

A mi-a fost masterandă cîndva, dar lucrează într-o corporație, de vreo douăzeci de ani. Acum a venit direct din Pipera și e încă sub impresia unor discuții care se pare că sînt tot mai frecvente și care se învîrt în jurul acestei dileme: mai stăm, sau plecăm? Și mulți pleacă: aici s-au împuțit lucrurile!

– Și unde pleacă?  – mă interesez eu.

– Oriunde găsesc un post similar într-o corporație sau într-o filială a corporației în care lucrează, dar care să fie în altă țară. Dar pleacă mai ales cei tineri...

Și discuția alunecă spre „corporatiști“ și diferența dintre cei „bătrîni“ și „noua generație“. Ca și A., toți ceilalți foști masteranzi de la masă, care lucrează în corporații, sînt, la cei 40 de ani ai lor, deja „veterani“: altă generație, altă lume...

– I-am urmărit în metrou – intervine din nou A. Nu au răbdare să cobori, ca să urce ei, vin peste tine de parcă nici n-ai fi. What, nu vezi că eu cobor?! Se uită prin tine ca și cum nici n-ai exista, trebuie să îmi fac, de fiecare dată, loc cu coatele. La Unirii mai e cam așa, dar acolo chiar e înghesuială mare, însă la Pipera e gol...

– La fel e și la mine, la Mega Image-ul din Cotroceni – am intervenit și eu. Chiar astăzi, de pildă, soția mea s-a nimerit la raionul de mezeluri, taman la ora la care vin corporatiștii din preajmă. O tipă s-a dus direct la vînzătoare și i-a cerut un sandvici. Coada e acolo – i-a atras atenția soția mea. Ei, ce vă strofociți așa, că nu iau decît un sandvici! – s-a răstit domnișoara cu pricina. Dacă nu treceți la coadă ca toată lumea, iese cu scandal! – a avertizat-o nevastă’mea. Hai să plecăm! – s-a adresat atunci tipa, scîrbită, celor doi colegi cu care venise –, nu vezi ce lume e aici? Niște țărani, cum ar veni...

– Nu mai e chiar așa... – ne corectează F. Multora nici nu prea le mai pasă că sînt corporatiști sau nu. Știu un cuplu, de pildă, care a lucrat vreo cîteva luni la noi, apoi au zis că nu le place și au plecat, el mai face niște fotografii publicitare și cîștigă niște bani și vor să plece undeva prin Asia pentru cîteva luni, după care...

– Noua generație! – îl întrerup în cor toți cei de la masă.

– Dar asta e peste tot – intervine, nedumerită, V., singura necorporatistă de la masă. Nu înțeleg ce-i cu acești „corporatiști“, care e diferența? Toți sîntem angajați la un loc de muncă, peste tot sînt șefi și reguli mai mult sau mai puțin stupide, peste tot sînt diferențe între generații...

Atît ne-a trebuit! Vreo două-trei ore, care mai de care s-a lansat în a face portretul „corporatistului“ – și a se delimita personal de acesta. Ajuns acasă, am încercat să-mi fac, așa, pentru mine, puțină ordine în cele discutate. Iată ce a rezultat.

Mai întîi de toate, organizațiile de tip corporatist au venit în România, inevitabil, mult mai tîrziu decît în țările lor de origine – și nu e lipsit de importanță dacă părinții sau bunicii tăi au lucrat și ei în corporații, sau dacă tu ești primul sau prima care pătrunde în această lume. Postcomunismul nu a adus deci pur și simplu corporații în țară, ci a lansat „miracolul“ corporatist. Din orice mediu ar fi provenit, corporatiștii noștri erau prima generație „încorporată“, cu handicapurile și orgoliile oricărei „prime generații“ care reușește în viață, anume în această viață nouă a pieței capitaliste. A fost generația corporate boomers și a palatului de cleștar, ca să spun așa, care a avut sentimentul de apartenență nu la o clasă, ci la o castă de inițiați, sentiment întreținut și dezvoltat apoi de cultura de corporație. În astfel de condiții, această generație a putut să-și facă planuri de viață, planuri de-o viață – o viață care arăta ca o scară, pe care vor urca rapid pînă în vîrful ei: sîntem și vom rămîne winners-ii societății, sîntem in control, sîntem safe – a fost convingerea marii majorități. (Paradoxal, fusese și convingerea tristă a părinților lor, care știau, ca și mine, că, dacă termini o facultate, pensia scrie pe tine: locul de muncă era prost, dar categoric safe.) Bucuria reușitei și încrederea în inalienabilitatea statutului au condus această generație la o distincție impunitivă, dar și la o anumită seninătate tolerantă față de restul lumii: sîntem peste restul lumii pentru că merităm (trăim într-o meritocrație, evident) și nu avem deci nevoie să mai demonstrăm ceva lumii. Pe de altă parte, această apartenență elitistă și natura însăși a organizării corporatiste au dus la o identificare cu corporația, nu cu profesia: nu mai era atît de important ce specializare ai făcut la facultate, important era ce știi – și ești dispus – să faci. De unde și convingerea că everything goes, că, orice ai face, ești suficient de „flexibil“ pentru a-ți găsi un loc într-o corporație; ba chiar că e riscant să știi prea multe, căci s-ar putea să fii considerat „over-qualified“. Drept care tot mai mulți au început să știe tot mai puțin.

Dar a sosit momentul dezvrăjirii. Promovarea nu a mers în ritmul așteptat, iar siguranța locului de muncă s-a dovedit a fi tot mai iluzorie – cei care au făcut o meserie din pasiune s-au trezit că, eventual, au promovat, dar de pasiunea lor s-a ales praful. În schimb, costurile umane ale acestui statut s-au dovedit a fi mult mai mari decît au fost ele imaginate inițial. Conștienți sau nu de această demitizare, „corporatiștii“ din primul val au început să-și facă, explicit sau implicit, și alte planuri de viață. Schematic, alternativele îmbrățișate au fost următoarele:

Activiștii: cei care cred în Corporație, pentru care aceasta este însăși paradigma unei societăți libere și democratice și care vor să educe societatea prin răspîndirea acestui model, nu a unei corporații sau a alteia;

Stick on: vechea gardă (fidelii) și ariergarda (oportuniștii), care au fost hotărîți să-și conserve locul și poziția corporatistă, fie la locul inițial de muncă, fie căutînd orice alte oportunități similare. Unii au ales această cale pentru că asta știau să facă foarte bine, alții – pentru că nu mai știau să facă altceva;

Exit: ieșirea din corporație, prin downshifting, antreprenoriat, mutarea în firme mai mici și start-up-uri – dar, în unele cazuri extreme, și prin breakdown;

Arabesca laterală: un soi de adio, dar rămîn cu tine, de compensare conștientă sau inconștientă – de genul celei practicate de „hipsteri“ – sau prin participare la „conferințe inspiraționale“ etc. Tot aici intră, mai puțin vizibili, „anonimii“: e un bun ascunziș! – spusese la masă, zîmbind, B., corporatist de peste 20 de ani; în afara muncii, mă văd cu „oameni normali“ și îmi păstrez astfel un echilibru interior – se mai destăinuise altcineva;

Supra-compensare: între vrăjire, dezvrăjire și vrăjeală. Anxietatea reprimată a pierderii locului de muncă și mai ales a statutului aferent duc la agresivitate și la nevoia de a-i convinge pe cei din jur pentru a se convinge pe sine că au rămas winners și in control: „corporatismul“ devine show off. Această categorie, poate majoritară, își întreține autoprețuirea prin dispreț; 

Plan B: prevăzătorii, cei care au realizat pe cont propriu că robotizarea, digitalul, inteligența artificială și nu doar  incertitudinile corporatiste vor schimba foarte rapid piața muncii, așa încît își pregătesc, din vreme și cu calm, o alternativă „sustenabilă“ în viitor.

Toate acestea privesc mai ales prima generație, cea a „pionierilor“, a „millenials“, cei născuți prin anii 1980. Au urmat însă post-millenials, cei care au acum în jur de 25 de ani. Aceștia intră pe o piață a muncii deja dezvrăjită, în care Corporația este doar una dintre posibilități, dar care nu mai asigură nici distincția, nici împlinirea de sine și nici siguranța locului de muncă – așa că nu prea le pasă dacă sînt sau nu „corporatiști“. Dezabuzați și hedoniști, în același timp, aceștia trăiesc într-un carpe diem planificat, dar planificat pe termen scurt, căci viitorul nu oferă nici o certitudine. Or, într-o lume incertă, winner este cel care este liber de orice certitudine...

Vintilă Mihăilescu este antropolog, pro­­fe­sor la Școala Națională de Științe Po­litice și Administrative. Cea mai recentă carte publicată: De ce este România astfel? (coord.), Editura Polirom, București, 2017.