„În luna mai a anului 1950, americanii obţineau, deocamdată, după cum vom vedea, succese dubioase în Coreea. Ca răspuns şi, mai probabil, pretext, cred, începuse campania pentru o vînătoare de frecventatori ai bibliotecilor ţărilor apusene. Cineva – necunoscut de mine – l-am observat cum se felicita în sinea lui că mi-a găsit chichiţa, că m-a «prins» printre auditorii Liturghiei Catolice de Bach, magnetofonată la Biblioteca engleză şi la care fusesem invitat. Mare mi-a fost bucuria de profesor şi compozitor. Incomparabila capodoperă a lui Bach îmi era necunoscută. Şi decepţia tot atît de mare. Remarcat, denunţat. Anchetat. – Muzică sovietică nu asculţi? Ori nu-ţi place? – mi se adresă cu o simulată linişte unul din anchetatori. 

– Ba da. Dar muzica-i muzică. E muzicală. Nu numai sovietică. Şi e prin toate părţile.

 Şi iată-mă şi arestat. (…) împreună cu alţi 16 «delincvenţi», într-o celulă de 2 pe 2 metri, cu două rînduri – să le zicem – de paturi, înaltă, întunecoasă, cu o ferestruică sus, sus de tot, şi umedă celula, că păturile de sus picurînd pe păturile paturilor de jos; uşa? ai fi zis poarta unei cetăţi medievale; latrina? dărăpănată, aproape inutilizabilă; musafirii? toţi tineri, de o veselie furtunoasă, urlînd neîncetat, uraganic, ei ştiau de ce. Era deci o vînătoare sălbatică printre frecventatorii bibliotecilor de limbi apusene. (…) Un doctor evreu, nu ştiu cum se făcea că-mi manifesta un interes deosebit. Era diform. Parcă fusese victima unei paralizii infantile. Cu mîna pe care o mai putea mişca puţin, îmi arătă pe cineva care nu la o prea mare distanţă de noi se odihnea şezînd: 

– E marele organist de la Sibiu, din ţară şi din lumea întreagă. Cel mai mare. Dresler.“  

Dimitrie Cuclin,  în Memoria, nr. 15, 1995