În vremuri de demult, moartea era prezentă mai abitir decît astăzi. Sărăcia norodului îi accentua vizibilitatea, căci de murit nu-i mare filozofie, îngropăciunea îi miza, şi sărindarele, şi riturile alea funerare, şi… Uliţele, maidanele, şanţurile ascundeau deseori cadavrele celor rătăciţi în viaţă; cerşetori, vagabonzi sau doar calici care „adormeau“ pentru vecie uneori pe cîmpuri, alteori pe la porţile unora. Or, proximitatea urît mirositoare a morţii nu-i lucru’ tocmai dorit. Şi atunci apare aşa… un obicei: plimbarea mortului prin mahala pînă cînd mahalagiii sau sătenii (după împrejurări), de voie, de nevoie, pun acolo un bănuţ, un colac, o lumînare, o scîndură de coşciug, un cui, ceva – astfel încît cel jumătate plecat să poată fi îngropat creştineşte, cu o cruce la cap şi să plece de tot. Obicei cam barbar, ce-i drept, şi tot urît mirositor, deloc plăcut privirii, deloc bun pentru sănătatea norodului. Obiceiul dădu însă roade: sărac şi bogat ajung să se perinde prin comunităţi, unii pentru că nu pot altfel să pătrundă în lumea de dincolo, alţii pentru că vor să moară în fală aşa cum au trăit. Cam „rea“ această cutumă, şi cam „necuvioasă“, şi ne cam „rîd neamurile“ – zice Antim Ivireanul (1713) –, mai ales atunci cînd umbli cu mortu’ prin mahala, zile şi zile, după pomeni şi mile. Şi atunci, mitropolitul constituie un fond pentru ca fiecare sărac, fiecare săracă să-şi găsească totuşi somnul de veci „undeva“, să aibă totuşi parte de o moarte creştinească, cu lumînări şi pînză, cu slujba de pogrebanie, cu liturghii şi sărindare. Dar Bucureştiul e mare, Valahia – şi mai mare, sărăcia – la fel de mare, sac fără fund să fie pentru a îngropa toată calicimea ţării. Şi mortu’ s-a tot plimbat prin sate şi mahalale… 

Zi toridă de august, 2009. Miroase urît în oraşul toropit de căldură. Vacanţa a aşternut o linişte încinsă cu iz de asfalt topit, de pepene uitat la soare, de ceapă răscoaptă, de… Pînă şi motoarele maşinilor par să fi amuţit. Şi deodată toată această linişte urbană este întreruptă de fanfara mortuară. Proximitatea cimitirului ne obligă să asistăm la mult prea multe momente funebre în care „drumurile noastre toate“ intră în verva funerară. Pe la noi nu prea se moare în linişte şi cu decenţă, ci zgomotos şi de neam prost, aşa cum trăim. Arunc o privire: o băbătie rromă, ca să fiu corectă, împopoţonată şi sulemenită, se zgîieşte la cer. Un roi de muşte adulmecă deja cadavrul descompus de soarele fierbinte. Nu par deranjate de zgomot şi hărmălaie. Cortegiul şerpuieşte pe Podu Calicilor şi se opreşte agale la intersecţie: Mercedes-uri, Audi-uri, Wolswagen-uri şi alte maşini scumpe, trompete şi claxoane anunţă moartea din oraş. Şi într-un exces de zel furibund, se acoperă unele pe altele, şi nu prea ştii (dacă ai vrea să ştii) cînd unele, cînd altele. De altminteri, nu prea ştii, de ce unele şi de ce nu celelalte sau de ce trompete şi claxoane. În fine, cînd prima notă din „drumurile noastre toate“ se aude, claxoanele se opresc pentru o clipă, şi apoi hărmălaia reîncepe mai cu spor… Gospodine fără treabă şi fără vacanţe stau ciorchine pe geamuri şi numără coroane, batiste, ştergare, coşuri, covrigi, neamuri… Nurori şi fiice s-au aşezat în spatele coşciugului descoperit. Căldura le-a toropit şi cade greu peste hainele cernite. Îşi fac vînt cu evantaiele. Cafelele se odihnesc tăcut pe capacul coşciugului, doar gropile din „drumurile noastre toate“ le tulbură aburii; cucoanele îndurerate mai sorb, din cînd în cînd, cîte o înghiţitură şi trag apoi cu nesaţ din ţigările aprinse. Nu se mai plînge, nu se mai boceşte, prinse în conversaţie trag de timp pînă la cimitir; fanfara şi claxoanele fac toată treaba.

August 2010. Tot zi de vară toridă. Satele României europene s-au umplut de dricuri. Cică-i obligaţie de la UE să nu mai umblăm cu mortu’ prin mahala. Îi drept că nu prea mai auzii „drumurile noastre toate“ de ceva vreme şi intrai la bănuială… Dar abia ieşii din Bucureşti şi dădui peste ditamai convoiul… ca pe vremea lui Antim Ivireanul… Săracă şi fără bani de dric european, familia a tocmit o căruţă şi a respectat toate obiceiurile după cum au ţinut-o punga şi buzunarele: în frunte, steagul şi coşurile cu colaci şi colivă; pe tron: coşciugul, descoperit, că aşa-i obiceiul, şervete de la „Europa“ flutură mai ceva ca drapelele Uniunii… şi neamuri… şi gloată, şi bocete, ca la mort… Şi-n spate: convoi de maşini ce aşteaptă spăsite ca dumnealui căruţaşul să-şi strunească calul şi să elibereze, pentru o clipă, „drumurile noastre toate“, pentru cei grăbiţi, dar încă în viaţă…  Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „N. Iorga“ din Bucureşti. În 2006 a publicat cartea Focul Amorului. Despre dragoste şi sexualitate în societatea românească, 1750-1830.