„Timp de 45 de ani în România au operat listele de autori, cărţi, concepte şi cuvinte interzise. Mai întîi Eminescu, Blaga, Goga, Arghezi, Ion Barbu, Maiorescu, Lovinescu, Eugen Ionescu, Mircea Eliade şi atîţia alţii; apoi, după restituirea niciodată integrală a acestora (noi sîntem generaţia textelor croşetate!) a urmat valul scriitorilor români interzişi deoarece aleseseră exilul. Critica literară nu a putut funcţiona în tot acest timp uriaş în libertate. Orice studiu, de exemplu, despre proza românească a ultimelor patru decenii care l-a trecut cu vederea pe Petru Dumitriu cu a sa Cronică de familie nu este valabil deoarece nu conţine o reală ierarhie a valorilor, ca şi orice lucrare despre specificul spiritualităţii româneşti care i-a ignorat pe Emil Cioran şi D. Stăniloaie. Niciodată, în tot acest lung răstimp, cititorii nu au avut libertatea de a citi cărţi valoroase cum ar fi Rusoaica de Gib. I. Mihăescu, Metafizica lui Nae Ionescu, reportajele Ţara de pămînt şi Ţara de foc ale lui Geo Bogza, Pe culmile disperării de Emil Cioran, şi lista poate continua cu marea majoritate a fişelor din cataloagele sălilor de lectură grupate în aşa-zisul «fond special» – de fapt un fond al ruşinii (...) Pentru a citi, de pildă, la Biblioteca Sfîntului Sinod din Bucureşti sau la oricare bibliotecă de pe lîngă aşezămintele religioase din ţară era nevoie de încuviinţarea scrisă a ministrului Departamentului Cultelor care ştim ce rol avea el în vechiul regim. (...) Dar să nu-i uităm pe acei minunaţi oameni, pe acei bibliotecari animaţi de un real patriotism, care, riscîndu-şi pîinea, ne-au ajutat în ascuns să citim ceea ce era interzis, care, încălcînd interdicţiile neghioabe au asigurat accesul continuu la valorile culturii naţionale şi universale.“

Mirela Roznoveanu, 
„Bibliotecile să fie libere“, 
în România liberă, 9 ianuarie 1990