OARE TOT UN SEMN DE... DULCE BĂTRÎNEALĂ?

Doi tineri pe bicicletă. Pe o bicicletă. Aceeaşi bicicletă. El, la volan. Sau..., la comandă. Ea, privilegiată, pe portbagaj. Pe porbă’, cum s-ar zice. Bicla? Una comună şi ieftină. Tinerii, dezinvolţi şi fericiţi. În simplitatea lor. Şi parfumul... parcă al unei alte epoci. Al bicicletelor clasice, cu roţi mari, chiar şi cele pentru doamne. Şi fără schimbător, ingrată piesă care cred că a adus după ea, secolul vitezei. Al locomotivelor cu aburi şi greu negru gros fum. Dar parcă totuşi, plin de viaţă. El, fumul poluator. Şi vătămător. Spre deosebire de electrica. Cel puţin pentru mine. Al scuterelor carosate tip triciclu. Revederea pe retină a imaginii lor, mă duce cu gîndul la anii copilăriei. Era verde, cu motoristul fără de acoperiş deasupra capului. Şi cu pîrîitor zgomot. Deunăzi, am aflat una la Patiseria Paul. Neagră. Pe bv. Elisabeta. Patisserie francais...
Vremea maşinilor diferite nu doar ca formă dar şi dpdv al caracteristicilor interne de construcţie. Vremea cînd, cu ochii închişi, şi doar cu urechile atente puteai cu succes ghici ce marcă este maşina ce tocmai s-a îndepărtat.
Orice novice deosebea un Trabant sau o broscuţă Wolksvagen de un Wartburg, cu ai săi doar doi timpi ori o Dacia de un Peugeot. Doar ascultînd(ul). Ce să mai spun de bătrîna Skodiţă! Cu ale ei stopuri în două variante constructive, pe orizontală sau pe verticală...
Ansamblul ORL-istic format din ciocan-nicovală-scăriţă, sesiza cu uşurinţă chiar şi diferenţa dintre două modele diferite ale aceleiaşi mărci. Pentru Fiat, am doar imaginea lui 126 şi o lui milletrecento ori a lui Fiat 850. Ba chiar şi a Fiatului 1100. Fiecare insoţit de inconfundabila, proprie, simfonie.
La cele mari, şi mai uşor. Una-i Tatra 138 (modelul l-am aflat mai tîrziu), cu botul său alungit, cabină poate albastră, roţile motoare înclinate spre interior. Altu-i Romanu’. Ce să mai spun de Buceag, de Liaz-ul-Skoda nemţesc şi portocaliu al celor de la (fosta) vidanjare – stropeală de străzi. Nu neapărat în astă legătură. Şi ordine.
Pentru categoriile intermediare, reprezentativ suna Aro, cu subcategoriile, pe benzină , mai cu silenţium, ori diesel, cu ritmul său sacadat. Era şi aici un Wolksvagen, unul dintre primele tipuri de Transporter, din care descindea, cîndva în pragul stadionului unde concerta unicul său copil, Cenaclul, Adrian Păunescu. Roşu, parcă...
Alte vremuri, alte spectacole, alte maşini, alte sunete, alt parfum!... Nimic nu mai e ce a fost! Era globalizării ne-a privat pînă şi de romantismul unor sunete caracteristice de motor. Acum cînd doar eticheta şi numele le mai diferă

p.s. da, meditînd puţin mai prea raţional, cred că am găsit vinovata motivaţie: să fie de vină (şi) normele prin care se impune scăderea dramatică a numărului de decibeli eliminaţi în atmosferă?!...

Cezar-Mihai PÂRLOG