E absolut normal ca discuţia despre valul de refugiaţi să ocupe prim-planul acestei perioade. E ceva care pare să se ţină într-un fir de păr, pînă să pice peste Europa şi să se transforme într-o criză extrem de serioasă. E un complex de evenimente într-o continuă desfăşurare, un fapt care-şi modifică dimensiunile de la o zi la alta. La noi – într-o ţară în care ştirile externe şi comentariile de politică externă sînt rarităţi –, isteria comentatorilor e mult mai prezentă decît dorinţa şi preocuparea de a cunoaşte cît mai mult din substanţa reală a acestor evenimente. Avem obişnuinţa de a striga de durere înainte ca acul seringii să ne atingă. În plus, cînd e vorba despre comentarii şi opinii, destul de puţină lume de pe această planetă ne poate face concurenţă la debit verbal şi policalificare. Dar asta e, fără nici o ironie, o parte a farmecului care se găseşte pe-aici. 
 
Să zicem că scrii ceva despre acest subiect, recomandînd moderaţie şi bun-simţ în judecarea faptelor pe care le vedem la televizor. Te trezeşti că eşti catalogat, în cel mai bun caz, ca membru al tribului din care fac parte „intelectualii iresponsabili“ din această ţară. Trec peste problema vastă a definirii noţiunii de intelectual, mai ales în istoria recentă a spaţiului public de la noi. E loc aici de rafturi întregi de bibliotecă. Şi dacă tot ai „deschis gura“, exprimîndu-te la adresa unui subiect, eşti considerat, în cel mai bun caz, un naiv, dacă nu un fraier căzut în mrejele politicilor corecte, ale neoliberalismelor sau stîngismelor de tot soiul, sau al „hipsterismelor“ – unde cuvîntul hipster trimite spre orice, adică spre o plajă largă, începînd dinspre „ridicol“ şi întinzîndu-se pînă spre „condamnabil“. O furie proletară şi un entuziasm al lui „eu ştiu cel mai bine“ sînt cele mai plăcute răgălii prin care poţi trece. Asta dacă n-ai „norocul“ să treci prin jigniri, atacuri la persoană sau desfiinţări făcute cu aere docte. Dar şi asta e o parte a „farmecului inefabil“ de pe aceste meleaguri. 
 
Sînt compatrioţi, nu puţini, care spun că ar trebui să ne temem cumplit de valul de refugiaţi şi că, printre tipii ăştia, sigur se ascund şi luptători ai Statului Islamic, care vin să se infiltreze prin Europa. Şi că „refugiaţii“ ăştia de azi nu mai sînt ce erau refugiaţii pe vremuri. Adică nu suportă comparaţie ideea de refugiat, a „ăstora“, cu cea a curajoşilor care fugeau de după Cortina de Fier, alegînd libertatea. De parcă ideea de refugiat se limitează exclusiv la cheremul dispoziţiei în care se află cineva, într-o zi în care are chef de definiţii. Pe de altă parte, bineînţeles că da, evident că printre refugiaţi se pot ascunde şi luptători plecaţi cu sorcova, din Statul Islamic. Dar ăsta nu e un motiv să ceri ridicări la arme, construiri de ziduri, arestări în masă, trimitere înapoi acasă, la pachet, a tuturor. 
 
Pur şi simplu, pentru că nu se poate. 
 
Odată primit statutul de cetăţean european, prin dreptul la muncă şi la liberă circulaţie, primeşti şi un statut simbolic. Pe unii îi doare în cot de statutul ăsta, iar alţii sînt gata să demonstreze că el nici nu există, nedîndu-şi seama că lucrează cu entuziasm la propria aneantizare. Dar asta e altă discuţie. Indiferent cît de greu am duce-o, cîtă corupţie ar fi în ţara în care trăim, cît de firave sau de greoaie şi difuze ar fi mecanismele europene, apartenenţa „fizică“ la acest spaţiu, chiar şi aşa, fără „statut“ foarte concret, e un lucru care contează. Cu toate crizele profunde şi cu toate problemele îngrozitor de apăsătoare cu care se confruntă Uniunea Europeană, aici e un spaţiu în care ideea de democraţie contemporană dă o bătălie cruntă cu realitatea. Democraţia este, prin natura ei, o noţiune fragilă. Se redefineşte şi se recalibrează zilnic, în funcţie de experienţele sociale ale fiinţei umane. Cînd e întuneric, ideea de democraţie dă cu capul de pereţi, se loveşte de mobile, dar se ridică şi merge, cu încăpăţînare, mai departe. Democraţia e, deseori, cu pantalonii în vine, în faţa evenimentelor. Trebuie să se adapteze şi să înveţe din mers. Dar toate astea sînt valabile doar pentru alţii. La noi, în România, mulţi vor să aibă statutul de invitat în conceptul de democraţie. Statutul de participant nu e mulţumitor. îţi creează senzaţia că cineva te supune unui efort. Parcă te pune la muncă. Iar noi ştim că democraţia e un soi de repaos.  
 
Unii zic că e război. Dacă valul acesta de refugiaţi – ca şi cele care vor urma, dacă vor urma – este prima adiere perceptibilă a unui război complicat, care abia începe să-şi arate chipul, asta nu schimbă lucrurile prea mult. A primi refugiaţi e o datorie fundamentală a unei societăţi civilizate, din contemporaneitate. A învăţa cum să gestionezi o situaţie de acest fel, atît politic, social, dar şi – poate, mai ales – strategic e o obligaţie din jocul continuu în care se află, pe această planetă, felurile diferite de a vedea lumea. Ca întotdeauna, nu ducem lipsă de scenarii. Ba că „inginerirea“ şi manipularea acestui val migrator e răspunsul lui Putin la sancţiunile economice, ba că ISIS trece la faza războiului european, ba că americanii şi ruşii şi-au găsit un nou Vietnam, sau chiar că nimic nu mai poate fi ţinut sub capac, criza generală a umanităţii e atît de profundă, încît buba trebuie să se spargă, să ne războim urît, ca să ne vindecăm. 
 
Poate fi oricare dintre teoriile astea. Sau nici una. Oricum ar fi, nu poţi scoate brişca din prima. Statutul civilizaţiei nu-ţi permite aşa ceva. Iar dincolo de sedentarismul şi de apatia de azi, civilizaţia are, totuşi, o vastă rezervă de experienţă istorică. Numiţi-o chiar şi ticăloşie combinată sau camuflată în instinct de conservare. Numiţi-o oricum. Ea există.