Un excelent reportaj difuzat la CNN povesteşte despre una dintre modalităţile prin care unii refugiaţi din Siria ajung în Occident. E vorba, mai ales, despre oameni care pleacă şi cu nişte bani asupra lor, dar care folosesc, în moduri cît se poate de ingenioase, telefoanele inteligente, gadget-urile de tot felul, reţelele de socializare, toate informaţiile publice din ţările pe care urmează să le tranziteze, în drumul lor spre Germania. 
 
Mai întîi, grupul de refugiaţi se organizează în Siria. Fac planul de călătorie, centralizează informaţiile pe care le au de la cei care au reuşit deja să ajungă în inima Europei, estimează bugetul şi stabilesc contribuţia fiecăruia la desfăşurarea planului. Adună orice informaţie care apare pe Facebook în legătură cu traseele pe care alţii le-au străbătut înaintea lor. Stabilesc şi rute alternative, pentru eventualitatea în care planurile iniţiale nu funcţionează, dacă socoteala de-acasă nu se potriveşte cu situaţia din tîrg. Încarcă în telefoane toate soiurile de aplicaţii GPS, hărţi, numere de telefon ale instituţiilor publice care se ocupă cu migraţia persoanelor şi cu rezolvarea cererilor de azil politic. Totul se corelează cu poveştile celor care au trecut prin situaţii grele, dar care au ajuns pînă la urmă acolo unde şi-au propus, iar acum le dau sfaturi, pe Facebook, celor care urmează să vină. 
 
Cu lecţia învăţată, grupul trece în Turcia. Autorităţile de-acolo sînt oricînd amabile să mai direcţioneze un val de refugiaţi spre Grecia, ţară de care le leagă o lungă şi cunoscută antipatie istorică. Refugiaţii ajung pe litoralul Turciei şi driblează reţelele de călăuze şi traficanţi, adresîndu-se direct la magazinele care vînd bărci cu motor. Negustorii sînt mai mult decît fericiţi să facă vînzare. Cresc preţurile şi-şi freacă palmele, mulţumiţi de pleaşca abătută asupra lor. Odată cumpărată, barca e lăsată la apă şi tot grupul se înghesuie într-însa, nu înainte ca fiecare membru să îmbrace o vestă de salvare. Se face şi un inventar al mijloacelor de semnalizare. Lanterne, indicatoare laser, tot soiul de sculuţe care produc lumini colorate. Se pune în funcţiune GPS-ul, se porneşte motorul bărcii şi se pune cap-compas spre cea mai apropiată insulă din Grecia. Odată ce dispozitivele de orientare arată că barca a pătruns în apele teritoriale ale Greciei, se sună la 112. Serviciile de salvare sînt obligate, conform legii, să răspundă la cererea de ajutor. 
 
Odată salvat de pe mare şi ajuns în Grecia, grupul ştie exact unde să se adreseze. Unii ştiu chiar şi numele unor angajaţi de la birourile de imigraţie, funcţionari greci pe care cei odată trecuţi pe-acolo i-au considerat simpatici şi i-au recomandat celor care urmează să treacă, la rîndul lor, prin aceleaşi locuri. Totul se găseşte pe Facebook şi în mail-urile din care membrii grupului şi-au făcut lecţiile – trasee, adrese, preţuri, rate de schimb, programe ale mijloacelor de transport, tot ce poate fi folositor în asemenea situaţii. Evident, toate astea funcţionează, aşa cum am amintit, pentru cei care îşi permit un buget al acestei acţiuni şi dacă nu se-ntîmplă vreo nenorocire în timpul în care barca pleacă de pe ţărmul Turciei şi se-ndreptă spre Grecia. 
 
Cu reacţii extrem de împărţite, lumea din ţările prin care trec refugiaţii asistă la acest fenomen care ocupă părţi importante din emisiunile de ştiri de la toate televiziunile. Unii sînt speriaţi şi văd în povestea asta o invazie, alţii strîng ajutoare şi sînt bucuroşi să facă ceva pentru nişte oameni care au mare nevoie de orice fel de susţinere. Unii speculează că invazia asta e coordonată şi îndreptată spre o sufocare a puterilor Europei, alţii se bucură şi fac calcule despre ce-ar însemna mîna ieftină de lucru, care tocmai ajunge într-o lume unde puţini mai au chef să se uite la muncile de jos. 
 
Dar se vorbeşte din ce în ce mai des, în locuri din ce în ce mai multe, despre puterea de a depăşi normal acest moment. Şi se aduce în discuţie faptul că nivelul decent de viaţă, bunăstarea adoarme orice interes care se abate de la confortul domestic şi de la preocuparea obsesivă de a trăi cît mai comod. În situaţia asta, unii încearcă să găsească şi alte valori decît cele ale salariului bun, ale concediului în străinătate, ale giganticei industrii care se ocupă, contra cost, cu starea de bine a individului. Oamenii se mai uită acum şi spre toate bisericile, de la care aşteaptă un răspuns conform mesajului de dragoste faţă de semeni, pe care toate aceste instituţii îl pun la baza existenţei lor. Unele şoptesc cîte ceva, altele tac. 
 
Nişte sute de mii de oameni, poate chiar nişte milioane vor umple şi mai tare spaţiile unor aglomerări urbane deja suprapopulate. Civilizaţia europeană, meşteră la discursuri şi la hermeneutici, e pusă în situaţia de a rezolva civilizat un fapt cît se poate de practic şi de surprinzător. Un fapt care, deşi are chipul unei ameninţări, poate funcţiona ca legendarul şut în dos. Adică un pas înainte, făcut de nevoie, un gest care impune cît se poate de limpede nevoia unui nou tip de coeziune. O coeziune identitară, rătăcită pînă acum în eseuri şi template-uri care dau bine în hîrtii, dar care bate acum la uşă şi întreabă, pentru ultima oară, dacă nu se găseşte totuşi cineva interesat de serviciile ei. 
 
Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1. 
 
Foto: S. Şteţ