Ce-i frumos în Europa e că fiecare ţară are nu numai partidele pe care le merită, ci şi blondele aferente ce conduc acele partide! Eu, azi, mi-am propus să vă scriu despre una dintre aceste blondine. Cum în context voi aduce vorba despre ceva sondaje recente, trebuie să vă spun că, în pregătirea acestui text, am operat şi eu un sondaj, pe un eşantion absolut nereprezentativ, alcătuit dintr-o duzină neomogenă de oameni mai curînd neinteresaţi, în faţa cărora mă aflam pentru o cu totul altă treabă, la o oră la care respectivii doreau să scape cît mai repede de mine. Pentru o deplină transparenţă faţă de distinşii cititori, voi spune cum am procedat: am luat o foaie format A3 şi am scris pe ea cu un marker negru următoarele opt cuvinţele: „E blondă şi conduce un partid spre dreapta“. Şi mi-am întrebat eşantionul: „Cine e respectiva?“. Atunci, un procent de 94,4% dintre respondenţi au spus... – da-da, aşa e, iată că nici n-am apucat să termin fraza şi dvs. deja aţi intuit acest nume, neaoş. Abia o minoritate de 4,9% din eşantion mi-a răspuns Angela Merkel, iar o altă minoritate, de 0,6%, a avansat numele ucrainencei Iulia Timoşenko. Iar restul de 0,1% fie n-au ştiut / n-au răspuns, fie au mai şi aruncat cu pantofi cu toc cui în drăguţa mea foaie A3. 

Ei bine, greşeau cu toţii – pentru că eu mă gîndeam la o cu totul altă blondă! Nu vă mai fierb, vă spun direct: dacă se-ntîmplă să nu ştiţi cine este Marine Le Pen, ar fi bine să vă reactualizaţi cunoştinţele despre Franţa de azi. Nu de alta, dar la anul, cînd partidul acesteia va obţine un scor surprinzător de bun în alegeri, să nu ziceţi că nu v-am prevenit. Doamna Marine Le Pen e fiica cea mică, de 30 şi ceva de ani (a se citi quarante-deux), a mai cunoscutului său tată, pe numele mic Jean-Marie. 

Doamna în cauză are studii juridice, mai posedă două mariaje consumate la activ şi, mai ales, începînd cu data de 15 ianuarie a.c., are responsabilitatea de a conduce partidul pe care tatăl său l-a creat cu aproape patru decenii în urmă (şi cu care acesta, în 2001, a ajuns în finala prezidenţialelor din Franţa), anume gruparea de dreapta mai la extremă Frontul Naţional. Numai ce pune doamna Le Pen mîna pe microfon şi gata ies breaking news-uri: recent, la un miting la Lyon, dînsa a comparat musulmanii din Franţa, care ies şi se mai roagă pe stradă, în afara moscheilor, cu trupele de ocupaţie nazistă de altădată (iar un sondaj ulterior arăta că 39% dintre francezi par a fi oarecum de acord cu „metafora“). Programul lui Marine Le Pen & FN devine (potrivit analiştilor) ceva mai digerabil pentru un electorat francez stresat de criză, de competiţia imigranţilor şi de „pericolul islamizării“: ei pretind cernerea celor ce vin să se stabilească în Hexagon, recîştigarea unor atribute ale suveranităţii pe care Parisul pare a le fi cedat Bruxelles-ului, revenirea la francul francez ca monedă naţională şi, printre altele, mai cer şi reintroducerea pedepsei cu moartea pentru delictele grave. Cum am avut ocazia de a mă intersecta, în anii din urmă, cu această doamnă, de cîteva ori, pe ruta aero Strasbourg – Paris, mă veţi înţelege că ultimele date referitoare la evoluţia dînsei mi-au sclipit oarecum sub ochi: un sondaj efectuat în Franţa, în decembrie anul trecut, sugera că 22% dintre francezi sînt de acord cu ideile Frontului, iar 27 dintre respondenţi aveau o părere bună despre noua preşedintă a partidului – iar un alt sondaj, mai recent, arată că aproape 20% dintre francezi spun că ar vota-o pe dna Le Pen ca preşedintă a Franţei, dacă alegerile ar avea loc mîine. În fine, de reţinut că peste 30% dintre actualii susţinători ai lui Nicolas Sarkozy şi ai partidului acestuia (UMP) cred că ar fi normal ca, după alegerile din 2012, UMP şi FN să stabilească o alianţă. 

Cu şase-şapte ani în urmă, pe atunci viitorul candidat la preşedinţie Sarkozy a preluat multe dintre temele predilecte ale lui Jean-Marie Le Pen – desigur, cu o diferenţă de ton şi de formă. Nu cred că va rezista tentaţiei de a o face iarăşi la anul, în alegerile ce urmează. În plus, eventuala sporire a instabilităţii în ţările Africii de Nord ar putea creşte numărul magrebienilor care-şi vor încerca norocul în Europa şi, în special, în Franţa – dar, pînă una-alta, acesta s-ar putea să fie doar norocul acelei doamne blonde de 42 de ani (a se citi trente-cinq’plus) care pare a revigora serios un partid pe care mulţi îl consideraseră decrepit (dacă nu chiar defunct) din punct de vedere politic. Nu e deloc exclus ca în 2012 domnul Sarkozy să danseze după cum va cînta doamna Le Pen. 

…Şi iată că, tocmai în acest context, un recent sondaj de la Bucureşti plasează Franţa pe locul II între „neprietenii“ României, după Rusia şi înaintea Ungariei! (va urma, dar nu ştiu cum!) 

Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte a sa este Visul lui Machiavelli, Editura Curtea Veche, 2010. El scrie pe blogul Geopolitikon.