Teribilul atentat din 22 iulie a.c. ne-a pus în faţa evidenţei: în Europa – inclusiv în state prin definiţie paşnice, precum Danemarca, Norvegia, Finlanda, Suedia ş.a. – teama de imigraţie, de mondializare şi multiculturalism (şi în particular teama de ofensiva infiltraţionistă a islamului) duce spre structurarea unei extreme drepte înnoite la faţă. Acest fundamentalism creştin al secolului XXI îşi revendică mize mari: apărarea identităţii europene (id est creştine), apărarea crucii, cultul arian al legăturilor de sînge, cultul zeului scandinav Odin plus galeria aferentă de legende sau simboluri celtice. Această xenofobie combinată cu teme religioase pare a fi o „specializare“ a scandinavilor (vezi http:// www.presseurop.eu/ro/content/article/796511-extrema-dreapta-isi-schimba-hainele), dar impactul ei este cu mult mai larg în Europa, din Rusia şi pînă în Italia, Elveţia sau Franţa. Internetul şi reţelele sociale fac – în acest mediu extremist – comunicarea cu mult mai uşoară. A trebuit ca Anders Breivik să apară pe prima pagină a ziarelor din toată lumea pentru ca să observăm că unul dintre forumurile online ale extremiştilor nordici (pe care figura şi el) numără peste 20.000 de membri activi. Cînd vorbea despre „armata“ sa din Europa, Breivik – în toată nebunia lui – se baza pe ceva. Desigur, membrii unui site, chiar şi extremist, nu-s neapărat criminali în devenire – dar la fel de clar e că, la un nivel mai profund, politica europeană se află în curs de radicalizare: grupări anarho-extremiste, care acum 15 ani dădeau cu pietre în scutieri pe străzile unor paşnice capitale, au ajuns între timp partide parlamentare, cu activităţi la vedere şi votanţi asumaţi. Un detaliu pe care vi-l propun atenţiei: sub ochii noştri, aceste grupări ultra îşi instituie încet-încet monopolul asupra unui cuvînt care, pînă ieri, părea benign şi frumos prin trimiterile sale implicite: cruciadă. Episodul Breivik acolo a fermentat: într-un mediu în care noua cruciadă este parola pentru o luptă – pe viaţă şi pe moarte, după cum se vede – împotriva islamismului care, în această perspectivă, asediază Europa. Ca întotdeauna de-a lungul istoriei, extremele se alimentează între ele: musulmanii ce mărşăluiesc pe străzile Londrei cerînd instituirea (în acest oraş!) a legii şaria nu fac altceva decît să dea o pîine de mîncat tuturor camarazilor de idei ai lui Breivik. Să nu ne mire episoade noi în această poveste. Mă aştept ca partidele europene, care-şi vor accentua un astfel de mesaj identitar, să aibă ceva profituri electorale.

Dacă tot vorbim despre musulmani, să vedem ce mai cred şi ei despre noi. La sfîrşitul lui iunie a.c., revista Newsweek şi site-ul partener thedailybeast.com au operat un interesant sondaj în rîndul egiptenilor recent eliberaţi de sub dictatură. Rezultatele ne pun pe gînduri: bunăoară, încrederea egiptenilor în SUA (şi administraţia Obama) e în scădere. Doar 22% dintre ei cred că America a acţionat în interesul Egiptului, în timpul revoluţiei. În ceea ce priveşte relaţia cu Tel Aviv-ul, 70% dintre cei chestionaţi cred că acordul egipteano-israelian de la Camp David (1978) ar trebui amendat sau chiar anulat. Antipatia egiptenilor faţă de Israel e aproape palpabilă (scrie revista în chestiune): doar 3% dintre intervievaţi au o impresie pozitivă despre statul evreu vecin (!). Tot în ceea ce priveşte vecinătatea, 75% dintre egipteni par a-l dezaproba pe regele Abdulah al Arabiei Saudite (perceput ca proamerican), în timp ce doar 32% îl dezaprobă pe năstruşnicul lider iranian Ahmadinejad. La polul opus, pe lista favoriţilor se află – surpriză? nu chiar – Turcia şi guvernul Erdogan al acesteia: 38% dintre chestionaţi cred că acest stat a fost şi este cel mai aproape de aspiraţiile egiptene. În fine, în privinţa viitorului politic (Egiptul se pregăteşte pentru alegeri, în cursul acestei toamne) 47% văd în Amr Mussa – fostul lider al Ligii Arabe – un posibil preşedinte al ţării. Vestea nu-i tocmai rea; am avut ocazia de a-l întîlni pe Mussa la locul său de muncă şi cred că este un personaj raţional cu care se poate conlucra. Totuşi, şi sprijinul pentru o alianţă din care să facă parte partidul Fraţilor Musulmani e în creştere – deocamdată 27% cred că aceasta ar fi benefică.

Aşadar: pe de o parte, avem în Europa o expresie politică a curentului white power care a intrat într-o dinamică ce nu dă semne de ofilire în viitorul apropiat; chiar şi dreapta moderată va fi obligată să-şi adapteze discursul, prin adoptarea unor note mai ferme. Iar pe de altă parte, avem o lume arabă în care sentimentele prooccidentale sînt în pierdere de viteză chiar şi în rîndurile islamiştilor moderaţi. Puneţi faţă în faţă aceste tendinţe şi vom înţelege de ce trebuie să fii realmente optimist pentru a-ţi imagina că ceva bun urmează să se întîmple în viitorul previzibil.

Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Visul lui Machiavelli, Editura Curtea Veche, 2010.