Citiţi prima parte aici.
 
Iar dacă metafora – odată ridicată spre stratosfera semnificaţiei – nu mai vede locul de decolare, asta face ca orice „lipire“ de lucrurile concrete să capete o consistenţă profund relativă. Lucrurile se văd de la înălţimea interpretării, şi nu din unghiul puterii lor de folosire concretă. Ce e un poliţist? „Păi… în general, un tip nu tocmai dotat intelectual, un personaj ale cărui limite semnificative sînt trasate de bancuri şi seriale de comedie“. Dacă-i mai şi prinzi, în orice împrejurare, pe unul gras şi năduşit, cu „caşcheta“ dată pe ceafă, alături de unul sfrijit, pe care uniforma stă ca pe-o sperietoare într-un lan, imaginea întregii bresle şi a ideii care stă la baza ei are o singură destinaţie limpede. Caterinca. 
 
Cîtă vreme un domn primar de azi pune poliţiştii locali din subordine să-i urmărească iubita şi adversarii politici, iar imaginile lui Ghiţă Pristanda şi a lui Garcea se lăţesc peste toată suflarea acestei profesii, ideea care stă la baza instituţiei pare o glumă. Evident, ca în cazul medicilor, imaginea breslei nu vine doar din direcţia eternilor umorişti de serviciu. Poliţia contribuie şi ea, din plin, la cazuistica din care se inspiră cu nesaţ neobosiţii miştocari. Dacă în cazul spitalului te mai gîndeşti că clădirea aia şi tot ce se întîmplă într-însa se face şi din banii cu care contribui tu, în cazul Poliţiei lucrurile nu stau tocmai aşa. Pentru că dimensiunea comunitară a activităţii acestei instituţii încă e departe de a fi concretizată, pentru că fascinaţia faţă de ideea de „haiduc“ încă mai pîlpîie în multe minţi, dar şi pentru că imaginea lui Garcea pare să confişte tot aerul, Poliţia pare o instituţie inventată la mişto sau, în cel mai bun caz, pentru ca unii să-şi plaseze nişte rude. Exact ca în cazul spitalului, e o instituţie cu care nu vrei să ai de-a face şi n-o percepi ca pe ceva absolut necesar, care răspunde, prin utilitatea sa, la taxele şi impozitele pe care le plăteşti. 
 
Dar şi aici, la fel ca în cazul spitalului, complicitatea noastră cu precaritatea etică a instituţiilor e ceva foarte consistent, care se camuflează destoinic prin cotloanele felului nostru de a fi. Rîdem de ne tăvălim pe jos cînd vedem pe Net că trei poliţişti nu pot opri o doamnă cu jeep, care-i sfidează şi mai că nu-i spulberă cu maşina. Rîdem, dar sîntem şi foarte acizi în comentarii, cerînd nişte poliţişti mai fermi, „cam ca ăia americani, care nu stau la discuţii, te ard urgent“. Eh, cînd vine vorba de ars urgent, cînd te afli în situaţia de a plăti o amendă dată în mod corect, dintr-odată nu ne mai dorim poliţistul american, ci pe vechiul nostru prieten, Garcea. Cu el ne mai înţelegem. E fraier, dar e de-al nostru. Ştiu, mi se poate spune că asta e natura omului în general, că nu e altfel prin alte părţi, că… După care, la un schimb de replici, se ajunge imediat la concluzia că doar „coerciţia face democraţia autentică…“. Păi, să nu te ia rîsul? 
 
Dar care să fie instituţia publică aptă să adune simpatia şi solidaritatea noastră? Şcoala? Nici vorbă. Cu profesorii avem cam aceeaşi solidaritate pe care o avem cu medicii şi cu poliţiştii. Ne mulţumim să spunem că sistemul e prost, şi cu asta basta. Dar în acordul fin al înţelegerii ideii de şcoală e ceva care face diferenţa faţă de Poliţie sau spital. Aici, povestea e mult mai complicată. Complicitatea nu mai e subiect de şuetă şi de articole de revistă. Sau, cel puţin, nu felul de complicitate despre care am vorbit pînă acum. E comod şi sigur pentru o lume care a trăit în inima ideii de complicitate să înjure „tînăra generaţie“ pentru „lipsa de viitor a ţării ăsteia“. Nu numai că e uşor, dar, pentru unii, e una dintre puţinele bucurii rămase. Aruncarea responsabilităţii pe umerii unora care „sînt tîmpiţi şi nu vor să înveţe“ e una dintre distracţiile noastre contemporane, care au consecinţe mult mai grave decît multe dintre apucăturile pe care le-am moştenit (nu doar) din Epoca de Aur. 
 
O lume educată înţelege că un om politic nu e doar unul care vorbeşte. O lume educată înţelege că trebuie să ceară socoteală pentru felul în care sînt administraţi banii cu care contribuie la funcţionarea statului. O lume educată cere socoteală pentru fapte din istoria recentă, pentru lucruri rămase în coadă de peşte, dar şi pentru felul în care, să zicem, se procedează cu resursele naturale ale ţării în care trăieşte. O lume educată e o lume care înţelege că educaţia de pînă acum face parte, în bună măsură, dintr-o epocă revolută. Că etica, educaţia de cetăţean al unei comunităţi, artele spectacolului şi atelierele practice sînt la fel de importante ca literatura, matematica, fizica, chimia, geografia şi istoria. O lume educată beneficiază de spirit critic şi de discernămînt.
 
Iar întrebările pe care o lume educată şi le adresează sînt cu totul altele decît întrebările pe care ni le adresăm, uneori, acum. Cît de pregătiţi sîntem, cu toţii, să lăsăm loc acestei lumi? Cît de pregătiţi sîntem, cu toţii, să acceptăm o opinie diferită de a noastră? Cît de pregătiţi sîntem, cu toţii, să salutăm venirea unei vremi în care unii dintre noi au de dat socoteală în faţa comunităţii pentru faptele lor?
 
Aşa, caravana merge mai departe. Demnitarii şi-au mărit salariile. Or să sară, pe bună dreptate, doctorii. La fel ca profesorii. Şi ca poliţiştii. Şi ca alţii şi alţii, la fel de importanţi pentru spaţiul public. Şi se va vorbi despre salarii. Şi se va ajunge la nişte înţelegeri şi la nişte compromisuri. Despre natura profundă a instituţiilor vor vorbi foarte puţini. S-ar putea, de fapt, să nu fie un subiect de interes.