● Austerlitz (Germania, 2016), de Serghei Loznitsa. 

Austerlitz, ultimul roman al lui W.G. Sebald, care a infuzat tematic reflecția propusă de Serghei Loznitsa în documentarul eponim, este un volum ce se ocupă cu teme mari, presante: pe baza poveștii de viață a protagonistului Jacques Austerlitz, scăpat in extremis din calea tăvălugului nazist, romanul construiește, filigranat, un discurs asupra Memoriei, proiectat pe pînza istoriei mari. Nu din cochetărie și-a numit Loznitsa filmul astfel, ci din înțelegerea faptului că atît filmul, cît și cartea abordează, deși pe căi distincte, aceeași temă – a trecutului distorsionat și în cele din urmă înghițit de negura timpului.

Austerlitz-filmul cuprinde înregistrarea, în planuri-secvență care durează, fiecare, mai multe minute, a fluxului de vizitatori ai lagărelor de la Dachau, Sachsenhausen, Auschwitz etc. Dinspre intrare, regizorul ne poartă într-un veritabil tur ghidat al lagărului (curți, încăperi, coridoare), în care vestigiile atrocităților se devoalează rînd pe rînd practicanților turismului în masă, mai toți lipiți de aparatul foto ori de smartphone. Loznitsa optează pentru imagine alb-negru, iar raportarea la un imaginar fotografic macabru al lagărelor devine inevitabilă – decorul fiind neschimbat, pare că persistă, în spatele figurilor decontractate ale vizitatorilor, și o oarecare formă de teroare, sau cel puțin amintirea ei. Fără pigmentul colorat, cadrul reușește să restituie admirabil iluzia vidului, a vieții evacuate atunci ca și acum: terenurile aparent anodine ticsite de turiști, altădată scena unor acte oribile, înglobează în ele amintirea morții, de care privitorul nu poate face abstracție. Aici, austeritatea observațională a filmului lui Loznitsa întîlnește concluziile la care ajunge personajul Austerlitz: în traducere liberă, „[…] am din ce în ce mai des impresia că timpul nu există absolut deloc, că, dimpotrivă, nu există decît spații imbricate unele în altele după legile unei stereometrii superioare, că viii și morții pot să treacă dintr-o parte în alta după bunul plac și, cu cît mă gîndesc mai mult la asta, cu atît mai mult mi se pare că noi, cei care sîntem încă în viață, sîntem în ochii morților niște ființe ireale, care doar uneori devin vizibile, odată puse într-o lumină anume și grație unor condiții atmosferice precise.“

Reflecția critică asupra contempo-ra-nei-tății la care Loznitsa supune privitorul comportă o inerentă ironie, dacă nu chiar o parte incriminatorie: pe de-o parte, cît de legitimă este această formă de turism în care teatrele de operațiuni de odinioară devin obiective de vizitat, dar mai ales, pe de altă parte, servește ea cu adevărat unui scop – implicit, conservării memoriei? Impresia e aceea că trecutul se atenuează și se abstractizează pe măsură ce ne îndepărtăm de el, aidoma unui obiect greu de recunoscut pe care mulțimile de vizitatori l-ar privi cu interes și nedumerire. Parti pris-ul lui Loznitsa este în acest sens fără echivoc: singurele replici inteligibile ale filmului sînt discursurile memorate ale ghizilor; în contrapartidă, turiștii mănîncă relaxați pe iarbă, pînă ce sînt chemați la ordine de ghid, dar și de ochiul regizoral: în cadrul anterior fusese vorba de regimul alimentar cît se poate de precar al deținuților; sau își fac selfie-uri cu arhicunoscutul mesaj Arbeit macht frei, într-un cadru plus vrai que nature care nu poate să nu înghețe privitorul.

Loznitsa filmează de la distanță, în cadre statice, ca un echivalent al frazelor arborescente ale romanului, care își apropriază tematica greu digerabilă într-o manieră asumat poetică. Deseori, obiectivul captează prin geamuri sau porți de sticlă, încercînd să evite, pe cît posibil, să invadeze intimitatea celor înregistrați. Chiar și așa, rămîne dificil de ignorat problema justeții celor arătate; cu alte cuvinte, este rezultatul final al turnării (un flux trunchiat al realității) pe cît de relevant pentru o radiografie socială pe cît se dorește? Mai mult, din moment ce filmul depășește by default simpla constatare în favoarea unei anumite teze, este justificabilă privirea incriminatorie îndreptată spre niște indivizi oarecare, surprinși într-un moment oarecare? Sînt întrebări deontologice pe care, alături de dezbaterile antropologice, cred că Loznitsa le-a anticipat cu bună știință. Din acest punct de vedere, filmul este remarcabil: mizanscena minimalistă, pe cît posibil distilată de artificii, este pusă în slujba unei realități deloc comode, aflate în buza suportabilității. Încă o dată, spre deosebire de ficțiunile sale mediocre, Loznitsa se dovedește foarte subtil în a (cu)prinde dinamica mulțimilor, tratată cu aceeași măiestrie și precizie cu care a făcut-o, fie că vorbim despre documentare de creație sau de montaj, și în Maidan sau Sobytie (Evenimentul). Cît se poate de izbutit estetic, fluxul vizual din Austerlitz este traversat pe ici, pe colo, de revelații înregistrate tăcut, topite în ansamblu: în toată mulțimea turiștilor există și oameni care, puși în fața acestei bucăți carbonizate de istorie, apar transfigurați; pe chipurile lor se citesc groaza, uimirea, durerea. O clipă. Apoi, în acord cu ritmul societății, trec mai departe.