Între 2-11 iunie are loc la Cluj cea de-a șaisprezecea ediție a Festivalului Internațional de Film Transilvania. L-am întrebat pe Mihai Chirilov, directorul artistic al festivalului, ce a pregătit pentru acest an, ce înseamnă meseria „de selecționer” și ce s-a schimbat în acești ani în felul în care construiește programul. Ca în fiecare an, ne vedem la Cluj.

 

De unde a pornit și unde a ajuns TIFF-ul în 16 ani?

A pornit ca un minimarket și a ajuns ca un Mega Image. Nu-i vorbă că nici minimarket-ul de la prima ediție nu a fost tocmai mini. El venea pe un teren virgin, nefamiliarizat cu ideea de festival: filme de dimineață pînă noaptea tîrziu, în două săli paralele, cu proiecții suprapuse. Astăzi, cînd festivalul a crescut de la 45 de filme (cîte au fost la prima ediție) la peste 200, iar numărul spațiilor de proiecție de la 2 la 15, începutul poate părea un mizilic. La vremea respectivă însă, el a fost perceput ca un bombardament. Sigur, între timp au crescut și numărul, și varietatea secțiunilor, invitații au dat năvală, publicul s-a multiplicat galopant, iar cinematografia românească a trecut printr-o revoluție care a pus-o pe tapet ca pe o floare carnivoră, alimentată periodic cu premii și din ce în ce mai mulți spectatori – cel puțin în timpul festivalului.

Cît de mult v-ați schimbat în timpul ăsta? Cînd selecționați filme e ca atunci cînd te antrenezi pentru maraton? Sînteți din în ce în ce mai bun sau din ce în ce mai pretențios?

Am învățat enorm în toți acești ani și mereu îmi spun că ar trebui să fie mai simplu. Nu e chiar așa, pentru că numărul filmelor înscrise crește de la o ediție la alta, timpul alocat vizionărilor așijderea – și oricît de experimentat și de eficient ai deveni, nu poți face ca ziua să dureze 48 de ore. Altminteri, da, deciziile de selecție le iau mai ușor, pentru că am reușit să mă relaxez cu timpul și îmi este mult mai clar din prima designul de asamblu. Poate că în primii ani, cînd cu toții eram la început, în formare, și echipa festivalului, și publicul, selecția semăna cu monstrul lui Frankenstein, cu cusăturile la vedere. Astăzi știu ce vreau, știu cînd să plusez și știu pînă unde să risc – astfel încît toate deciziile, oricît de contradictorii pot părea (de la proiecții pentru copii sau în biserici, la delicatesele picante din secțiunea „Viva Erotica“, de la comediile romantice alternative la filmele fără limită etc.), se constituie într-un tot organic. Pe de altă parte, nu am devenit mai exigent (poate doar cu filmele românești, sau cel puțin asta e percepția acum, cînd se fac din ce în ce mai multe filme și, inevitabil, multe rămîn pe dinafară), ci mai blînd cu slăbiciunile mele, traduse în programare prin plăceri vinovate sau deschideri mai largi către alte categorii de public decît cinefilii puri și duri.

Cantitatea de filme e, așadar, mare. Există mărci ale celor pe care le alegeți într-un an, de exemplu?

Altele decît cele deja înregistrate, nu neapărat – pentru că nu caut cu lumî-narea să bifez chestiunile fierbinți ale zilei doar de dragul de a le bifa și de teamă să nu fiu acuzat că ignor crizele globale, cum cu aplomb fac multe festivaluri oportuniste. Iar cînd zic mărci înregistrate mă gîndesc, de pildă, la acele secțiuni tradiționale de la TIFF care necesită săpături dedicate, cum ar fi „Umbre“ (filme de groază și fantastice: de neratat în acest an lynchianul Animals, comedia licențioasă Prevenge sau joaca periculoasă de-a „hai să fim din nou tineri“ din Parents) sau titlurile din Fără limite. Aici lista de recomandări e mai lungă, deși trebuie spus că nu e vorba doar de sînge pe pereți, disconfort crîncen sau șoc (ca-n chilianul Jesus, noul Ulrich Seidl Safari sau temerarul Even Lovers Get the Blues), ci și de inovație narativă (iranianul Immortality, un plan-secvență de două ore și jumătate filmat ca pe o bandă Moebius) sau incorectitudine politică fără plasă de siguranță (comedia neagră daneză Small Town Killers). Există însă la fiecare ediție un pariu, cînd două-trei filme aproape că îmi impun o direcție de urmat, după care dau sfoară în lume și, încet-încet, „colorez“ o întreagă secțiune tematică.

Și care ar fi secțiunea tematică de anul ăsta?

Se cheamă „alt.rom.com“ și e dedicată comediilor romantice alternative. Altfel spus, acel specimen de multiplex snobat de festivaluri, pentru că e prea frivol. Deja aud acuzații că facem concesii publicului larg. Dar îi conjur pe cei care vor merge, de pildă, la rusescul Zoology sau la grecescul Afterlov să le vadă ca pe niște comedii romantice, deși la prima vedere nu par, și să le compare cu rubedeniile formatate de la Hollywood. În aparenta ei lejeritate, „alt.rom.com“ e o secțiune-capcană.

De cîțiva ani încoace, am tot auzit cinefili care se plîng că nu apucă să vadă la TIFF tot ce și-ar dori. Dacă ar fi să-i consolați, cum ați face-o?

Dar de ce să-i consolez? Pe noi cine ne consolează că trebuie să vedem atîta amar de filme pentru a tria ceea ce ajunge în cele din urmă în selecție? Măcar nu e ca la vot, cînd se întîmplă să n-ai pe cine alege, dar sfîrșești prin a-ți pune ștampila pe răul cel mai mic. La TIFF ai de unde alege, dovadă plîngerile de care vorbești. Dacă aș ști care sînt acele 30 de filme pe care toate zecile de mii de spectatori de la TIFF și-ar dori și ar putea, fizic, să le vadă, le-aș programa fix pe alea și toată lumea ar fi fericită. Ba nu, mint, n-aș face-o nici atunci.

Ce ar trebui să conțină kit-ul de festival?

Broșura-program – biblia exhaustivă a festivalului. Ziarul AperiTIFF – pentru recomandările de ultimă oră și argumentele extra care te fac să alegi în ultima clipă un film în detrimentul altuia. Ginsengul siberian luat dimineața pen-tru a fi în priză toată ziua și nurofenul luat înainte de culcare, după posibilele derapaje bahice nocturne, pentru a fi sigur că a doua zi, de la 10, poți vedea liniștit un documentar despre turiștii de la Auschwitz fără să-ți simți capul ca un burete îmbibat în ulei.

Cum mai reușiți să provocați publicul de festival?

Nu eu îl provoc, ci filmele din program. Dilemele morale provoacă. Sofisticăria intelectuală provoacă. Ceea ce nu e conform cu valorile tale, politice, morale sau sociale, provoacă. Tot ce e nou provoacă. Moartea provoacă. Pînă și un scurtmetraj cum e cel al lui Abbas Kiarostami, Take Me Home, în care rolul principal e interpretat – remarcabil – de o minge de fotbal, poate să provoace cu aerul lui poetic și aparent inofensiv. Important e ca provocarea să nu fie în gol. Chiar sînt curios cum va fi primit polonezul din competiție, Playground. La San Sebastian, trei sferturi din public a părăsit sala în ultimele 20 de minute. Sigur, e insuportabil și atacabil, dar și incredibil de curajos – oare de ce oamenii întorc spatele atunci cînd cineva riscă să tragă un semnal de alarmă?

Pentru filmele românești, Clujul a fost, în toți acești ani, un loc perfect. Săli mari, pline, spectatori entuziasmați. Mai e așa?

TIFF-ul a crescut cot la cot cu Noul Val, definindu-se treptat ca o platformă solidă de expunere și acompaniere a filmului românesc. Succesele de anul trecut cu diametral opusele Sieranevada și Două lozuri vorbesc de la sine, pentru că, în mod paradoxal, nici Cristi Puiu, nici Paul Negoescu nu se așteptau la un asemenea flux de simpatie din partea publicului. Atunci cînd nu a omagiat cineaști consacrați, readucîndu-i în atenția unui public nou, TIFF-ul a lansat cineaști tineri, aflați încă la primele lor scurtmetraje. Dar cel mai important, cred eu, este că a validat – de cele mai multe ori și comercial – recunoașterea internațională a filmelor românești și a esteticii lor, care acasă s-au lovit de un zid de ostilitate.

A fost primul Cannes fără nici un film românesc, după multă vreme. E o întîmplare sau se schimbă ceva?

E o întîmplare nefericită. Există noul film al lui Constantin Popescu, Pororoca, de o intensitate devastatoare, și trei debuturi excelente care ar fi meritat un loc în festivalul de pe Croazetă: Un pas în urma Serafimilor de Daniel Sandu, Charleston de Andrei Crețulescu și Soldații. O poveste din Ferentari de Ivana Mladenovic. Mi se pare că li s-a făcut o nedreptate crasă, cu atît mai mult cu cît am văzut la Cannes filme românești sub nivelul acestora. Cei care se grăbesc să tragă concluzii pripite ar trebui să-și muște buzele. E trist, dar nu e tragic, dimpotrivă – filmul românesc e cum nu se poate mai viu și rămîne pe val sau, mai bine zis, se mută pe alt val. Mai nou, mai surprinzător, mai excitant.

Cum vedeți TIFF-ul și cinema-ul românesc peste 16 ani?

Cel mai probabil, printr-o pereche de ochelari.

a consemnat Ana Maria SANDU

Foto: L. Raduly, life.ro