Licu, o poveste românească (Ro­mâ­nia-Franța, 2017), de Ana Dumitrescu. 

Într-unul dintre cele mai bune și solide documentare din ultimii ani, Licu, o poveste românească, regizoarea Ana Dumitrescu este interesată nu de o captare brută a confesiunii unui autentic personaj aflat sub trei regimuri istorice, ci mai ales să construiască o ramă stilizată a unei povești de viață care poate reprezenta metonimic România. Inginerul Liviu Canțer, de 92 de ani, alintat Licu de mic, este un exemplu de smerenie și de înțelegere a omului cuviincios și împăcat, în bunătatea lui universală, atît cu sine, cît și cu lumea, dar mai ales cu vremurile. Originar din Bucovina, după două evacuări forțate, din Bucovina sub ocupație ucraineană și apoi din Craiova, Licu se stabilește în cele din urmă la Sibiu. Inginer pasionat (a lucrat la sistemul de înaltă tensiune din ţară), fotograf amator, inventator şi colecţionar de timbre, croitor, tîmplar, feronier și bucătar ad-hoc (inclusiv pentru porumbeii care îl vizitează), Liviu Canţer este de părere că cel mai important lucru în viaţă este „să ştii să te organizezi“. „Important e să faci cu plăcere ce faci“ este una dintre axiomele lui.

Trebuie spus, însă, că la această seninătate existențială contribuie și faptul că Licu nu a cunoscut foarte mult represiunea regimului comunist, care l-a atins doar tangențial (cumnatul său a dispărut în mod neelucidat pînă astăzi, în timpul anilor de prigoană stalinistă). Inginer respectat și cu o bună condiție socială, în grila acelor vremuri desigur, posesorul unei cochete case cu mobilă stil și grădină în centrul Sibiului, pentru Licu comunismul a însemnat o lipsă de libertate mai degrabă abstractă, ca dovadă că supapa sa mărturisită erau vacanțele la mare ale tinereților. El nu chestionează nici un moment legitimitatea istorică, morală sau socială a comunismului, nu îl judecă și nu îl condamnă, deși regretă de la distanță că unora comunismul le-a adus mult necaz. Are însă atitudinea subînțeleasă a omului care a putut fi deasupra vremurilor nu printr-o poziționare filosofică, ci doar prin recursul la virtuți simple, dar atît de rar în­tîlnite de fapt: bunătate, demnitate personală și grijă pentru aproapele. „Trebuie să ne ajutăm și să ne cinstim aproapele“, spune el, și nu te gîndești nici un moment că ar putea fi vorbele unui fariseu. Dacă inginerul lui Petru Popescu din romanul Prins își căuta, după propriile puteri, concepte pentru a putea suporta vestea unei boli incurabile, inginerul Liviu Canțer are nevoie de o abordare organizată, secvențială a vieții sale de zi cu zi. Rutina entuziastă care îi umple zilele după moartea soției, prin micile hobby-uri și meșteșuguri pe care le practică cu mare plăcere, îi dă astfel un ritm cotidian salvator în fața suferinței de a fi rămas singurul din generația sa. „Nu mai există nimeni. Am rămas singur, absolut singur… Nici un bărbat și nici o femeie, nici un prieten… Sînt prea bătrîn, ei nu au trăit, nu au apucat această vîrstă. Merg înainte, rătăcesc printre amintiri“, spune nonagenarul cu o tristețe resemnată, ca pentru sine, însă în nici un moment autocompătimitoare, cu toate că doar amintirile pentru care a dezvoltat un cult (are propriul laborator foto, încă din tinerețe) îl mai leagă concret de propriul trecut.

Ca și orologiul antic care îi însoțește în penumbră ultimii ani pămîntești, Licu este martorul tăcut, lucid, dar și cu vervă și umor uneori, al unui secol al României. Desigur, ca și amintirile lui, filmul Anei Dumitrescu (care semnează și scenariul, imaginea și montajul peliculei) filtrează momentele-cheie în funcție de propria grilă subiectivă. În realitate, aflăm de la premiera din București a filmului, chiar de la protagonist, el nu este un om singur, cu atît mai puțin însingurat, căci în Sibiu și în Ardeal, în general, comunitatea joacă un rol important, are un fiu și nepoți, dar pentru Licu foarte importantă este și relația sa cu divinitatea. „Eu nu pot să urăsc pe nimeni, dacă văd că cineva e agresiv mă retrag“, a admis Liviu Canțer la premieră, spunînd: „Cel mai important lucru în viață este iubirea; să fii un om drept și să faci bine“.

Documentarul Anei Dumitrescu compune în tonuri clarobscure, printr-o prezență discretă, aproape invizibilă a camerei, portretul lui Licu, fiind filmat integral în alb-negru, opțiuni regizorale care o apropie de eseul cinematografic. Ea optează alternativ cînd pentru cadre fixe, care îi lasă lui Licu și gîndurilor sale prim-planul, cînd pentru planuri largi, chiar panoramice, care coregrafiază elegant spațiul-alveolă pe care protagonistul și l-a construit, între fotografiile, mobilele și pasiunile sale. O abordare interesantă este și montajul sunetului, glasul lui Licu însoțind deseori din off alte secvențe decît cele filmate în realitate cu mărturisirea respectivă.