Cea de-a 57-a ediție a Festivalului Internațional de Film de la Salonic s-a încheiat de curînd. La filme e tot timpul sold out și înainte de fiecare proiecție se face un rînd de așteptare la ușă. Trebuie să te organizezi bine și să te hotărăști din timp ce vrei să vezi, altfel riști să rămîi cu buza umflată, cum mi s-a întîmplat de cîteva ori. Filmele românești au fost, ca întotdeauna, bine reprezentate și la această ediție. Chiar dacă se mănîncă bine mai oriunde, am o slăbiciune pentru faleza însorită, așa că cel mai bun prînz e cel de lîngă mare, cu sandvișuri și cafea grecească la pachet. Orașul și filmele le-am împărțit cu Anca Grădinariu, așa că povestea Salonicului de anul acesta n-o puteam scrie decît împreună. (A. M. S.)

Ana Maria SANDU
Femeia cu coadă, icoane și nori de fum de țigară

În prima seară, o femeie cu un tutu albastru, electric, trece pe lîngă noi, cu un tranzistor în mînă. Se oprește din loc în loc și dansează. Mă amuză. Ne întîlnim și a doua zi, de data asta poartă niște dresuri de plasă și pantaloni scurți. Totul e disco la ea. Ar putea foarte bine să fie un personaj de film. Beyoncé se aude pe toată strada, în timp ce ea se îndepărtează. O caut cu privirea și în următoarele seri, dar, din păcate, n-o mai zăresc. Dar ceva din aerul ei, un sclipici retro, s-a răspîndit peste oraș. Așa că cea mai reușită petrecere din festival, la care s-a dansat și s-a cîntat, a fost cu șlagărele anilor ’80.

După filmul rusesc Zoology (regia Ivan I. Tverdovsky), văzut la miezul nopții, nimeni nu vrea să meargă la hotel. Ne oprim la o bere. Natasha lucrează la o grădină zoologică și trăiește cu mama ei. Îi crește o coadă și încearcă cu disperare să afle cum poate să scape de ea. Nenorocirea ei devine salvatoare, căci se îndrăgostește de doctorul la care se duce de mai multe ori să îi scaneze infirmitatea. Doar de el nu se ascunde. Scenele dintre ei îți zbîrlesc pielea și îți rup sufletul. Totul – și tragic, și înduioșător. Ea pare un Alien, dar, de fapt, ne seamănă foarte tare. În această Natasha se condensează atîta umanitate că știu că îmi va fi imposibil s-o uit. Mi-e tare dragă. Cu toate încercările ei de a-i plăcea bărbatului de lîngă ea. În stîngăcia ei adorabilă. În felul în care își descoperă feminitatea adormită, iar coada aia îi iese de sub rochia cu paiete și îi oripilează pe cei de pe ring, care fug ca din fața unui tsunami. Și atunci cînd începi să crezi că se poate, că povestea va fi cu happy-end, adevărul îți rînjește în față. Nimic nu e ce pare a fi. O fi ea specială, cum dă din coada imensă, dar bărbatul e mult mai îndrăgostit de monstruozitate decît de femeia care s-a transformat, care, sigur, „e foarte specială“, așa cum îi și spune el, după ce se consumă cea mai dezarmantă scenă de amor.

Journey to Greenland (regia Sebastien Betdeber) are un aer proaspăt și simpatic. Imaginați-vă doi băieți, cam neterminați, care pleacă într-o călătorie într-un sat înghețat, pentru ca unul să și revadă tatăl, care locuiește acolo, după multă vreme. Se adaptează ușor-ușor, dar nu înseamnă că înțeleg ordinea acelei lumi în care se vînează balene și li se mănîncă ochii pentru putere și vitalitate sau unde conexiunea la Internet are viteza unui dial-up de pe vremuri. Cu moartea apropiată a tatălui, fiul nu prea știe ce să facă. În locul unui rămas bun definitiv, o îmbrățișare e uneori preferabilă.

O călătorie de o zi cu autobuzele grecești, spre o plajă, în extrasezon, așa cum ne-am aventurat noi, are toate ingredientele unei aventuri absurde. Nimeni nu știe să-ți spună de unde și cînd pleci, localitățile par părăsite și, cînd intri într-o cîrciumă, pari că strici ordinea primordială și privirile localnicilor se lipesc de masa noastră și stau acolo pînă ne ridicăm și plecăm.

Un bărbat în negru, care de la distanță arată ca un pinguin, vorbește cu valurile. Nu-l deranjăm. Intrăm cu picioarele în mare, e 8 noiembrie, plaja e pustie, iarna poate să înceapă.

În Grecia se fumează peste tot, nu doar în cîrciumi, ci la ghișee, în hoteluri, în stații, în locurile publice. În urmă cu trei ani nu mi-am dat seama de asta. Acum, imaginea unui domn care ne-a vîndut bilete și, în spatele lui, fumul se ridica și se odihnea pe cele trei icoane de pe perete mi s-a părut spectaculoasă de-a dreptul.

Anca GRĂDINARIU
A intra sau nu la film

Salonicul și vechiul său festival (aflat la a 57-a ediție) sînt, pentru mine, legate pe vecie de fantoma lui Alex. Leo Șerban. Atunci cînd valurile mă stropesc pe faleză, cînd smog-ul se risipește și pot vedea coama muntelui Olimp sau cînd mă rătăcesc pe străzile înguste, pline de șarm patriarhal și de pisici adormite, ale districtului Ano Poli, îi simt prezența. N-am fost niciodată împreună aici, însă acum vreo opt ani, cînd n-a putut să vină, mi-a pasat invitația lui și, de atunci, am devenit o „obișnuită“ a festivalului. Prima oară am aterizat înainte de criză, pe seară și, amețită, am intrat într-o tavernă de fițe care m-a ruinat. A doua zi, i-am scris lui Leo și i-am cerut ajutorul, iar el mi a trimis un e-mail enorm cu instrucțiuni precise: ce să văd și unde să mănînc. Le am respectat cu sfințenie și l-am ținut la curent prin sms cu extazurile mele culinare și cinematografice. El s-a bucurat mult, pentru că iubea orașul și voia să transmită dragostea asta și altora. Leo era genul de cinefil bon viveur, deloc fanatic, ce avea luciditatea să spună „la urma urmei, sînt doar filme“. Dac-ar fi fost să aleagă, prefera o conversație bună la un pahar de vin și un calamar pe grătar. Viața de „afară“ conta mai mult decît cea din întunericul sălii de cinema. Așa că la Salonic n-am absolut nici o remușcare cînd îmi iau cinci bilete într-o zi și ajung să văd două filme (uneori nici atît). Există în jur prea multe oportunități savuroase de pierdut timpul… Și cheful de a petrece al grecilor, încă nediminuat de criză, e contagios. E drept, multe magazine sînt închise, infrastructura publică pare în colaps (încercarea de-a ajunge cu autobuzul pînă în apropiere, la Halkidiki, s-a dovedit o misiune aproape imposibilă), dar străzile și terasele sînt pline, trotuarele ticsite de sacoșele de shopping ale nativilor (și ale rușilor) și petrecerile țin toată noaptea, indiferent de ziua săptămînii. Muncește cineva în orașul ăsta? E greu să te rupi de atmosfera hedonistă ca să vezi filme în buclă. Dar, admirabil, oamenii din Salonic reușesc asta – publicul de toate vîrstele umple pînă la refuz sălile, așa că dacă vrei să apuci un bilet, trebuie să ți-l cumperi cu cel puțin două zile înainte. Am vrut să văd Cîini într-o atmosferă „străină“, dar a fost sold out de cînd am sosit.

2016 a însemnat un an de tranziție pentru festival, cu un nou director general, și acest lucru s-a simțit. Selecția a fost, în cel mai bun caz, flască. Puține pelicule memorabile și revelații. Atunci cînd intri la una dintre secțiunile tale preferate – „Open Horizon“ – și ai senzația că-ți cade cerul pe tine după doar vreo trei minute de film, și nici n-ai unde să fugi pentru că ești în mijlocul rîndului, te gîndești ce bine ar fi fost să nu fi riscat și să fi mîncat la o tavernă care nu te dezamăgește niciodată. Toate festivalurile sînt cumva o loterie în ceea ce privește peliculele fără pedigree (poate chiar și în cazul acestora), dar de data asta a fost sport extrem. De prea multe ori am uitat o învățătură veche – nu te lua după reclamă/sinopsis. De pildă, povestea unei cameriste argentiniene îngălate și timide (A Decent Woman, regia Lukas Valenta Rinner), care lucrează într-o vilă dintr-o zonă exclusivistă și care descoperă că alături e o colonie de nudiști și decide să i se alăture, suna incitant. În realitate, filmul se vrea o satiră necruțătoare la adresa clasei de sus, după școala lui Buñuel, dar aliniază o situație absurdă după alta, pînă la finalul caraghios, aberant. E genul de peliculă ce sacrifică orice urmă de decență narativă și de caracterizare pentru a înghesui o teză într-un șablon estetizant, ba chiar calofil.

Nimic apetisant, în schimb, în sinopsisul franțuzescului O viață (regia Stéphane Brizé) – care promitea să fie o adaptare indigestă și demodată după Guy de Maupassant. Am intrat pentru că n-am găsit bilet la ceva „mai bun“ și am rămas țintuită de scaun. Altă epocă, dar tot o femeie sub vremuri și stăpîni (de data asta, cel care îi controlează viața e soțul afemeiat), însă o regie impecabilă, mereu inventivă, ireverenţioasă și deloc academică. Brizé jonglează cu timpul și cu elipsele și reușește un portret cînd devastator, cînd gingaș, plin de melancolie și de senzualitate. În final, transcende stilul prozaic al scriitorului francez pentru o experiență senzorială, impresionistă. Una dintre rarele ocazii din acest an de la Salonic cînd m am pierdut în sala de cinema și n-am mai dorit să fiu afară, la soare și la retsina. 

pagină realizată de Ana Maria SANDU