După Festivalul Les Films de Cannes à Bucarest 

Dacă nu au întrebări imediat, lasă-i. Dă-le timp. Nu-i problemă dacă trece şi un minut de tăcere. Tăcerea este bună.“ Cam asta mi-a spus regizorul mexican Carlos Reygadas chiar înainte de a urca împreună, într-o duminică seară, pe scena de la Cinema PRO din Bucureşti, pentru masterclass-ul în limba engleză pe care l-a susţinut – şi pe care am avut onoarea să îl moderez – după proiecţia de aproape trei ore a celui mai nou film al său, impunătorul Nuestro tiempo (2018).

Inclus în acest an în competiţia de la Veneţia (deşi multă lume se aştepta să fie la Cannes, festivalul care l-a consacrat pe marele cineast), filmul a putut fi văzut în premieră în România la Les Films de Cannes à Bucarest (13-22 octombrie), evenimentul iniţiat şi organizat de nouă ani de Cristian Mungiu. Reygadas a fost invitat special al festivalului, care i a dedicat o retrospectivă completă (cinci titluri). El a venit în România împreună cu soţia sa, Natalia López, care este monteuză şi alături de care joacă în noul film, dar şi cu cei doi copii ai lor, Rut şi Eleazar, distribuiţi de asemenea în Post Tenebras Lux (2012) şi Nuestro tiempo.

I-am ascultat indicaţia regizorală şi, la momentul potrivit, am lăsat publicului timp să îşi formuleze întrebările. Rey­gadas a avut dreptate: chiar şi după momente de tăcere, întrebările au venit şi au fost dintre cele mai percutante. Era de aşteptat, de altfel, pentru că sutele de persoane care au asistat la masterclass nu puteau fi, în marea majoritate, decît oameni din lumea filmului sau cinefili exersaţi, aşa cum cer operele sale deloc uşoare sau comode.

Reygadas a părut să se simtă în largul său, cu atît mai mult cu cît s-a bucurat că a putut urca pe scenă cu două beri mici – pe una mi a oferit-o mie. Am descoperit un om relaxat, fără fasoane (lucru vizibil şi din felul de a se îmbrăca: blugi, tricouri şi cămăşi lejere), volubil, curios şi atent la tot ce e în jur. Şi cu un discurs extrem de coerent şi de substanţial despre cinema, aproape filozofic şi teoretic, bazat pe ideea esenţială că filmul trebuie să surprindă viaţa, prezenţa unui moment, ceea ce scapă controlului chiar şi al regizorului (inevitabil, în timp ce zicea asta, mi-au trecut prin minte vorbele asemănătoare, despre „inefabil“, pe care le tot spune şi Cristi Puiu).

O adevărată lecţie de teorie despre cinema – reflex probabil şi al faptului că a ajuns să facă film fără a urma studii de specialitate, ci prin vizionări şi lectură, după ce a renunţat la cariera de diplomat absolvent de Drept – a ţinut să spună şi cu o seară înainte, la sesiunea de întrebări şi răspunsuri de după proiecţia de la Cinema Union a primului său lung­metraj, Japón (2002).

Ajunsesem la vizionare, pentru Q&A, chiar în timpul genericului de final, venind repede cu întreaga familie Reygadas cu o mașină a festivalului de la un restaurant de lux din zona de nord a orașului, unde au fost prezenți toți invitații speciali din străinătate.

Pe drum, Reygadas m-a întrebat unde a avut loc Revoluția. În dreptul Ministerului de Interne, i-am indicat balconul discursului și acoperișul de unde a plecat Ceaușescu. Știa cîteva lucruri despre evenimentul istoric, dar nu înțelegea de ce fostul dictator nu a fugit direct în străinătate dacă tot a apucat să se urce în elicopter. Pînă să formulez o explicație, am ajuns la Cinema Union și am început sesiunea de întrebări și răspunsuri.

Dar am descoperit și un om direct, impulsiv, tranșant – adică exact ca admirabilele sale filme, care nu fac nici o concesie gustului popular și se situează la antipodul cinema-ului mainstream, pe care, de altfel, Reygadas îl repudiază în interviuri și discursuri.

În timpul masterclass-ului, nu a ezitat să sugereze că orice director de imagine care ar ieși de sub indicațiile sale stricte ar fi imediat dat afară. Iar la un moment dat, pentru a preveni o nouă întrebare a mea, a cerut să lăsăm publicul să își exprime curiozitățile. Înainte de proiecția Nuestro tiempo, după calupul de reclame, a urmat un filmuleț polonez de mai multe minute dintr-o campanie civică a Uniunii Europene. Stilul ultraconvențional al filmării, montajului și jocului actoricesc, pe care l-a considerat stupid, l-a făcut să iasă din sală, revenind numai la finalul clipului, pentru a urca pe scenă pentru scurta introducere la noul său lungmetraj, care mi se pare una din cele mai bune opere cinematografice ale anului.

Un regizor calm și cerebral

Al doilea invitat special al ediției din acest an a Les Films de Cannes à Bucarest, prezent tot în primul week-end de festival, a fost marele regizor iranian Asghar Farhadi, care a cîștigat de-a lungul carierei un Urs de Aur și două Oscaruri (pentru A Separation și The Salesman) și a fost cu ultimele sale trei filme – pe care le consider mai puțin ofertante decît cele din prima parte a carierei – în competiția de la Cannes. La București i s au proiectat Everybody Knows, film realizat în Spania, cu Javier Bardem, Penélope Cruz și Ricardo Darin în distribuție, și care a deschis festivalul de pe Croazetă în acest an, și cele două capodopere indiscutabile ale sale: About Elly (2009) și A Separation (2011).

În calitate de jurnalist și de critic, pe deasupra și admirator al filmografiei sale, nu puteam să refuz invitația de a modera Q&A-ul de după proiecția de deschidere cu Everybody Knows, dar mai ales masterclass-ul de a doua zi de la Cinematograful „Elvire Popesco“ al Institului Francez, după A Separation. Și, dacă inițial am crezut că voi avea emoții în fața unuia dintre cei mai apreciați cineaști ai lumii, pe care nici nu îmi imaginam acum cîțiva ani că voi ajunge să îl cunosc vreodată, ele au dispărut la prima întîlnire, în special datorită prezenței sale afabile.

Cu felul său calm de a fi (în discuțiile din afara Q&A-urilor și a masterclass-ului, care s-au desfășurat în limba farsi și cu traducere în română, el a vorbit în engleză), Asghar Farhadi mi-a lăsat impresia unui om foarte cerebral și calculat, reținut, deloc expansiv, cu idei foarte limpezi și profunde. Fix cum sînt și filmele sale cele mai bune – structuri narative și dispozitive regizorale impecabile, intense, fără fisură, care seduc și captivează și care, în ciuda logicii lor extrem de controlate, lasă să pătrundă atîta viață cît este nevoie pentru a declanșa un asalt emoțional asupra privitorului.

Obișnuit cu traducerile, iranianul a ținut un masterclass substanțial, în care, în fraze scurte, de o concizie și de o claritate remarcabile, a răspuns unor întrebări despre cum își scrie scenariile, cum lucrează cu actorii și cu restul echipei și cum este pe platou și despre cîteva din mărcile stilului său, încheind cu o elegantă explicație despre cum funcționează cenzura în Iran.

Un mare autor de cinema, un foarte bun vorbitor și un om plăcut – amuzat, de pildă, în timpul unei plimbări pe jos în prima seară prin centrul Bucureștiului, de la Cinema PRO la Teatrul Apollo 111, de amintirea că acum mulți ani a văzut la cinematograf în Iran niște filme românești polițiste, fără a mai ști titlurile sau regizorul (am dedus că era Sergiu Nicolaescu).

Cînd petrecerea o ia razna

Un al treilea invitat de marcă, al cărui nou film a umplut pînă la refuz sala de la Cinema PRO, a fost Gaspar Noé, prezent, cred, pentru a treia oară la Les ­Films de Cannes à Bucarest (precedentele vizite au fost cu Enter the Void, în 2009, și ­Love, în 2015). Cineastul franco-argentinian a prezentat acum Climax, o nebunie inclusă în acest an în secțiunea „Quinzaine des réalisateurs“ de la Cannes. Un „musical body horror“ cu o trupă de ­„street dance“. Un film al cărui scop principal pare să fie captarea energiei unor corpuri tinere care pierd treptat controlul, de la dans, băutură şi un drog psihedelic misterios, în timpul unei repetiții.

La introducerea de dinaintea proiecției, dar mai ales la Q&A ul în limba engleză de la final, Gaspar Noé, în acord cu stilul său degajat și nonconformist, a răspuns întrebărilor scurt, imprevizibil și fără explicații pretențioase, în rîsetele complice și aplauzele publicului. A început prin a spune că și-ar fi dorit ca sunetul muzicii, deja tare, să fi fost și mai puternic, dar că sala de proiecție nu permitea asta. Iar tentativele mele sau ale unor spectatori de a găsi, prin întrebări, sensuri mai profunde ale filmului au fost respinse prin răspunsul său că ceea ce se vede în film este ceea ce se întîmplă de obicei la petreceri – lucrurile o iau razna. Asta e tot. 

Ionuț Mareș este critic de film.