Downsizing. Mini-oamenii (SUA, 2017), de Alexander Payne. 

Cu doar șapte lungmetraje realizate din 1996 pînă acum, Alexander Payne este un caz interesant: agreat de marile studiouri americane de film, dar și de piața festivalieră europeană, Payne și-a construit o reputație de regizor la periferia cinema-ului de autor, prin interesul constant, infuzat cu oarecare subtilitate, pentru o Americă departe de reflectoare, cea a rataților simpatici și a dramelor intime de familie. În Downsizing, Payne abordează literalmente subiectul oamenilor mici – care, printr-un anumit procedeu, ajung să nu mai măsoare decît vreo 12 cm –, fără însă ca acest lucru să se răsfrîngă și într-o discreție a mizanscenei; dimpotrivă, Downsizing (care s-a aflat în stadiul de proiect aproape zece ani) este filmul său cu cele mai multe concesii acordate spectacolului comercial.

Personajul principal al filmului, Paul Safranek (Matt Damon) decide, alături de nevastă, să se micșoreze. Motivațiile ar fi legate, pe de-o parte, de grija pentru planeta suprapopulată, iar pe de altă parte, de grija pentru bunăstarea personală, din moment ce pînă și un simplu american din middle class poate ajunge milionar peste noapte dacă se micșorează. Astfel că Paul se trezește în Leisureland, un oraș machetă destinat mini-oamenilor, dar fără soția care îl abandonează pe nepusă masă, alegînd să rămînă în lumea oamenilor mari. (În paranteză fie spus, Leisureland aduce la înfățișarea cartonată cu Suburbicon, cartierul din filmul omonim – și submediocru – al lui George Clooney, lansat, ca și Downsizing, la Festivalul de la Veneția în 2017, și care îl are ca actor principal tot pe Matt Damon. Atît Leisureland, cît și Suburbicon sînt reprezentate în cele două filme prin parodieri ale reclamelor abuzive, care promit viață lipsită de probleme – un clișeu al societății americane.) Prima parte a lui Downsizing este net mai ofertantă: Payne demonstrează destulă abilitate în mînuirea unui subiect SF (cu tușe apocaliptice), pe care îl topește surprinzător în tonul ușurel al comediei (fapt amintit mereu de textura sonoră suprasaturată cu muzică voioasă). Procedeul micșorării este el însuși o probă de inventivitate scenaristică, iar gagurile cele mai reușite sînt acelea care exploatează, fără să o facă apăsat, discrepanța dintre lumea celor mici și lumea la scară reală: imediat după micșorare, Paul e întîmpinat de un biscuit (care pare) uriaș; verighetele celor doi soți sînt cărate pe umăr de cîte un lucrător; o floare de trandafir tronează în mijlocul sufrageriei.

Ulterior, încercînd să își refacă viața, Paul se apropie cum-necum de Dusan (Christoph Waltz), un sîrb care învîrte lumea pe degete, și de Ngoc Lan (Hong Chau), o supraviețuitoare a închisorii vietnameze. O comedie care să stîrnească rîsul nu echivalează însă cu vulgarizarea, or, în pasajele care-i includ pe cei doi imigranți (aduși vizibil din condei), scenariul operează simplificări impardonabile. Chiar dacă ușor atenuate în comparație cu alte stridențe hollywoodiene, tipologiile celor două personaje nu par racordate la panorama complexă a păturilor sociale din prezent, ci încremenite undeva în trecut: Dusan e recognoscibilul est-european pus pe benchetuit, mic interlop în trening, cu trabuc în colțul gurii, dar simpatic în felul lui; Ngoc Lan e asiatica mică, aprigă și căpoasă care se pricepe la dat ordine (și, bineînțeles, nu prea le are cu forma corectă a predicatului). Din dorința de a da acestei comedioare light și o coloană vertebrală social-politică, Payne și co-scenaristul Jim Taylor includ și o segmentare pe clase care nu scapă nici ea stereotipului: Dusan dă petreceri exclusiviste, în timp ce Ngoc Lan se chinuie într-un fel de ghetou al imigranților, nimic altceva decît o seamă de barăci la scară reală, al căror aspect vizual, trebuie spus, taie răsuflarea.

Lăsînd la o parte mesajele ecologist-apocaliptice lipite cu scotch din final, filmul e o reușită mostră de folosire a graficii pe calculator care cuprinde, pe alocuri, și pasaje savuroase de ironie la adresa unei societăți debusolate, care vrea să evadeze cu orice preț, chiar și într-o lume minusculă. În plus, Paul s-ar putea alătura liniștit galeriei de nevolnici senini portretizați de Payne de la About Schmidt și mai ales Sideways încoace. Însă, pentru cineastul ce în 2013 a dat Nebraska – explorare tihnită a raporturilor familiale, de la care The Meyerowitz Stories al lui Noah Baumbach ar putea lua lecții: poanta din Nebraska e mai inteligentă –, pare totuși cam puțin.