S-a născut în Basarabia, a absolvit actorie la Tbilisi și regie de film la București. Vorbește cinci limbi, calitate care i-a adus roluri în filmele lui Cristian Mungiu, Igor Cobileanski, Serghei Loznitsa și Pavel Lunghin. După ce a montat mai multe spectacole de teatru, Valeriu Andriuță s-a impus pe scena internațională și ca regizor de film, cu scurtmetrajul Chers amis.

 

În 1993 ați absolvit cursurile de actorie la Institutul de Teatru și Cinema din Tbilisi. Cum ați ajuns tocmai la Tbilisi? 

Cristian Mungiu are un scurtmetraj, Nici o întîmplare, în care am jucat alături de Alexandru Repan. În filmul acela găsiți răspunsul. În 1988, la numai douăzeci de ani, eram student în anul doi la Politehnică în Chișinău și proaspăt „demobilizat“ din armata sovietică. Un anunț dintr-un ziar despre admiterea la școala de teatru și film din Tbilisi, cumulat cu amintirea proaspătă a celor doi ani de armată în condiții destul de grele, m-a făcut să-mi revizuiesc alegerea și să-mi încerc norocul la teatru. M-am prezentat la examenele de admitere fără să am la mine vreun act sau măcar o fotografie pentru cererea de înscriere, fără nici o dovadă că am absolvit o școală. M au crezut pe cuvînt și mi-au admis solicitarea. După ultima probă, viitorul meu profesor, regizorul Nugzar Lord-kipanidze, mi-a zis că nu e de ajuns să mă admită, să fac cumva să aduc și nişte acte oficiale. Am mers la Politehnică, mi am retras actele și așa am ajuns student la actorie. Comisia de admitere era acolo pentru a vedea dacă am sau nu talent, puțin le păsa de actele mele.

Ați continuat cu regie de teatru la universitatea bucureșteană. Care au fost diferențele de abordare între cele două școli?

La școala de teatru din Tbilisi, prin tradiție, profesori de actorie puteau fi doar regizorii. Regia mergea mînă în mînă cu actoria. Altfel cum? Prin anul trei de facultate i-am spus profesorului meu că aș vrea să fac regie, mai mult decît actorie. Mă fascina modul cum lucra cu actorul, cum știa să analizeze un text. Cînd a fost să mă întorc la Tbilisi pentru regie, nu se mai putea merge. Începuse războiul civil. Am ales să fac regia la București într-un moment dificil atît din punct de vedere social, dar și pe plan personal. Am dat admiterea la regie de film în ’93, trecusem examenul, dar niște „oficiali“ din Republica Moldova au făcut niște jocuri în urma cărora au trimis la studii altă persoană, care, pînă la urmă, a dispărut undeva în neant. Am decis în ultimul moment să dau la regie de teatru la București.

Sînt diferențe majore, începînd cu examenul de admitere și terminînd cu sistemul de abordare în pregătirea viitorului actor. În primul rînd, cum am mai spus, profesorii de actorie erau exclusiv regizori. Actorii erau invitați să țină un curs de cîteva săptămîni și eram opt studenți la un singur profesor care nu a lipsit o zi în toți anii de studii. Fiecare era privit ca o individualitate, un viitor artist, se lucra mult individual, după un program personalizat în funcție de fiecare student. Am început să scriu o carte despre experiența mea la Tbilisi, unde exemplific mai pe îndelete.

Sînteți poliglot. Ați interpretat roluri în teatru și film în română, rusă, georgiană, engleză și japoneză. Cum reușiți turul de forță să treceți nu numai de la un rol la altul, ci și de la o limbă la alta?

Poliglot e mult spus. Mi-ar plăcea să cunosc și mai multe. Pînă la urmă, limba nu are de ce să fie un obstacol pentru un actor. Rusa am învățat-o în copilărie, româna literară, inclusiv gramatica, am învățat-o singur, fără profesor, la fel și engleza. Cunosc trei alfabete, începusem să studiez chiar și japoneza, pe care am abandonat-o pe drum. De exemplu, rusa mă ajută să traduc texte, piese de teatru, să citesc literatură de specialitate. Cum aș putea să vă explic în cuvinte plăcerea de a-i citi pe Cehov sau Dostoievski în original? Cînd îți sînt aproape mai multe culturi, atunci ai acces și la o plajă mai largă de sensuri și semnificații.

Ce personaje interpretate pînă cum vă rămîn aproape și cu ce regizori v-a plăcut să lucrați?

Cel mai mult țin la cele cîteva personaje interpretate acum mulți ani în teatru. Personajul în teatru îi intră actorului sub piele și rămîne să trăiască cu el pentru totdeauna. În film e un pic altfel. Unele producții de film, din lipsă de bani, nu-ţi pot crea condiții să te pregătești temeinic pentru un rol, important e să știi textul. Văd filme cu aceiași actori pe care, dacă i-aș amesteca la masa de montaj, ar funcționa oricum. Neavînd timp pentru pregătire, actorul devine un simplu purtător de text și nicidecum un creator al unui personaj, se cam joacă pe sine. La personajul preotului din După dealuri am lucrat opt luni și încă aproape trei la filmare. Chiar să vreau să-l uit și nu mai pot. E unul din puținele roluri care m-au copleșit, ca un fel de dragoste pe care n-o mai uiți niciodată. La fel a fost și cu rolul Simion din filmul lui Florin Șerban. Am avut șansa să lucrez cu el și să descopăr un regizor extraordinar, care mizează pe actor și pe lucrul cu actorul.

Cristian Mungiu v-a distribuit în filmul său de absolvire, Mîna lui Paulișta. Ați jucat apoi în aproape toate producțiile lui. Care e povestea întîlnirii cu Cristian Mungiu?

A trebuit să ne întîlnim și asta s-a și întîmplat. Nu putea fi altcineva în locul meu, așa cum nici eu nu am fost în locul altora. E o prietenie fără obligații, fără supărări, vin să joc cînd mă cheamă și e îmbucurător cînd un coleg, cu care ai făcut niște filme, nu te uită chiar și pentru un rol mai mic.

Ați făcut, în sfîrșit, după douăzeci de ani, pasul de la actorie la regie de film. De ce ați așteptat atîta și care a fost impulsul decisiv?

Am vrut să fac film dintotdeauna, dinainte de a da la teatru. La 16 ani am venit la Chișinău, am mers la Comitetul pentru Cinematografie aflînd că au o bursă pentru Leningrad, la vestitul institut LIKI, care pregătea directori de imagine și ingineri de sunet. Eu mi-am dorit să dau la imagine. M-au trimis la o adresă să depun dosarul. Necunoscînd orașul, m-am rătăcit. Au urmat mai apoi și alte încercări de a da la film, am și luat admiterea, cum v-am mai spus, dar ceva parcă nu mă lăsa să ajung student la film. Poate că e mai bine așa, fără acea școală clasică. Așa am început să fac filme, cu resurse proprii, cu ajutorul prietenilor, cu susținerea CNC Moldova.

Ca regizor de film, ați debutat cu un scurtmetraj cehovian care se petrece într-o cancelarie de școală din Moldova. Chers amis e un film independent cu o poveste amuzantă, cu umor basarabean. Ce a stat la baza scenariului?

Povestea filmului Chers amis e interesantă. Scenariul l-am scris în noaptea de Crăciun, în anul 2012, dintr-o suflare. Cristian Mungiu a fost cel care m-a susținut cu producția, cu condiția să filmăm în București cu actori originari din Basarabia. Aşa m-am reîntîlnit cu Vitalie Bichir, Liurca Mariana, Vitalie Bantaș, Ion Grosu, Ecaterina Ladin, Viorica Vodă. Toți au făcut niște roluri pe măsura talentului lor. Apoi filmul s-a pierdut la cîteva luni după ce l-am filmat și o parte din material a fost găsit abia la sfîrșitul lui 2016.

Lucrați la încă două scurtmetraje la care semnați scenariul și regia. În ce stadiu sînt?

La unul dintre ele, cu care am cîștigat finanțare la concursul de scenarii la CNC Moldova, am terminat procesul de colorizare. Lucrez acum la sunet și în curînd sper că va fi gata. Se numește Salix caprea și este al doilea dintr-un triptic despre Moldova, fratele mai mic al lui Chers amis. Urmează al treilea, care acum este în faza de scenariu și pentru care sper să găsesc finanțare ca să-l pot alipi celorlalte două.

Una dintre actrițe este Cristina Flutur, cu care aţi jucat în După dealuri; cum alegeți actorii?

Am filmat scurtmetrajul Salix caprea în Republica Moldova, aşa că am ales actori de acolo. Îmi sînt foarte dragi și mă bucur mult că i-am descoperit pe Corina Butnaru, Ion Banaru, Tudor Andron. Din București l-am luat pe Vitalie Bantaș, profesorul de educație fizică din Chers amis. Cu Cristina Flutur am lucrat la alt proiect, la scurtmetrajul Cu unul mai mult, pe care l-am filmat în iarnă, în regim independent. Am avut ocazia să filmez cu actori extraordinari, i-aș aminti și pe Iulia Lumînare, Andrei Ciopec și Claudiu Trandafir, și le mulțumesc din suflet pentru efortul depus și pentru deschiderea lor.

Aveți deja o carieră internațională. Vă mai încearcă emoții cînd vă sună un regizor străin să vă propună un rol?

Eu nu am tins absolut niciodată să-mi construiesc o carieră, de nici un fel. În copilărie eram copleșit doar de magia filmului și sper, cît mai pot, să rămîn tot acolo. Am auzit pe cineva, după ce a făcut un scurtmetraj, spunînd că „s-a realizat“. Nici măcar nu vreau să înțeleg un asemenea pragmatism meschin. Pentru mine, filmul nu e o „realizare“, ci o formă de exprimare. Așa cum am rămas șocat, tot atît de puternică a fost pentru mine, dar cu semnificație exact opusă, declarația lui Béla Tarr, că nu va mai face film și nu pentru că s-a realizat, ci probabil pentru că a atins un nivel de înțelegere pe care nu are cum să îl transmită prin film. Un fel de emoție mă încearcă chiar și atunci cînd mă sună un regizor pe care îl cunosc, cu atît mai mult unul străin. Este emoția întîlnirii cu un nou personaj. Important este ca de fiecare rol nou să te apropii cu respect și evlavie.

a consemnat Roxana CĂLINESCU