Anul acesta, festivalul Super, festival de filme făcute de a­dolescenți, a ajuns la a cincea ediție și s-a desfășurat între 25 și 28 mai, la Cinema „Elvira Popescu“ și la Rezidența BRD Scena 9. A început ca un proiect mic, realizat de adolescenți pasionați de filme, dar în timp a crescut și a devenit un festival în toată regula. Ca spectator, am văzut niște filme uluitoare. Temele abordate sînt atît sociale, politice sau despre relațiile dintre copii și părinți, cît și fantasy – pe scurt, mici bijuterii cinematografice. Ca jurnalist, am ­luat un interviu directorului acestui festival, Luca Istodor. Un interviu despre pasiune și despre cum ajungi să transformi un proiect în festival.

 

Festivalul de filme pentru adolescenți Super a ajuns la a cincea ediție. Cum a început totul?

Festivalul a început fiindcă, atunci cînd eram în liceu, voiam să fac film și să îmi arăt filmele, și nu exista un loc pentru asta. Ne-am strîns un grup de regizori adolescenți, toți dornici să avem un spațiu doar pentru noi, o proiecție unde noi să fim în prim-plan, și am pus la cale, cu mine coordonator, o primă ediție a festivalului (atunci doar o proiecție), la Cinema Studio. Ni s-a spus că ideea e bună, așa că m-am ambiționat și mai tare și l am făcut festival. Am făcut un call de interni, pe vremea cînd în echipă eram practic doar eu, și s-au înscris vreo douăzeci de oameni entuziasmați de idee, mulți dintre ei prieteni și cunoștințe. Pagina de Facebook Super avea atunci 100 de like-uri, iar principalii oameni care au distribuit call-ul au fost părinții, cîțiva colegi de clasă și cu mine. Dar am reușit să conving lumea să se înscrie, iar nucleul echipei s-a creat atunci și se consolidează în timp, fiindcă aleg să rămînă în echipa propriu-zisă doar voluntarii și internii care sînt pasionați de film și de Super, și care își fac pe bune treaba. Nu adolescenții pentru care Super e doar o altă activitate extrașcolară printre sutele de voluntariate și festivaluri la care participă.

Inițial, m-a mînat în luptă faptul că eram regizor adolescent. Iar eu voiam să-mi arăt filmele, era lupta mea, practic, fiindcă vedeam pe propria piele că cinematografia nu e ceva încurajat în liceu. Acum sînt la facultate și liceul e, în capul meu, din ce în ce mai departe. Iar de film nu mai sînt atît de pasionat ca înainte, acum mă interesează mai mult activismul LGBT. Dar continui pentru că am văzut cît potențial are acest festival, cîți oameni a inspirat și a încurajat să facă film, cîtă energie depun oamenii care vin la Super, și faptul că s-a creat o comunitate foarte deschisă și primitoare. Așa știu că festivalul trebuie să existe și că fac o treabă bună.

Cîți ani aveai cînd ai venit cu conceptul acestui festival? Cît de greu a fost să-l pui pe picioare?

Tocmai împlinisem 16 ani la prima proiecție, eram la sfîrșitul clasei a X-a și nu aveam nici o idee ce să fac mai exact. La prima ediție a fost simplu, a fost o singură proiecție, mi-am invitat mulți prieteni, iar ceilalți regizori participanți și-au invitat și ei cunoștințele. Bunica, Gabriela Ionescu, m-a ajutat să fac rost de sală și mi-a dat bani să printez niște afișe și gata, oamenii au venit.

Cînd a devenit un festival, nu a mai fost atît de ușor. A trebuit să învăț totul, de la zero. Cum se face un comunicat de presă, unde să sun ca să comand tricouri sau să printez broșuri, cum se face un parteneriat media și, mai tîrziu, cum se fac contracte, raporturi și bugete. Am căutat pe net, am întrebat printre prieteni, am învățat fiind intern și voluntar la alte festivaluri. Acum mă descurc să fac multe dintre lucrurile astea, dar la fiecare ediție îmi mai dau seama că uit sau că îmi lipsește ­vreun skill. Încerc și să îi învăț pe cît mai mulți voluntari și interni ce am învățat eu, fiindcă, dacă la prima sau a doua ediție mai putea să fie un one man show, acum asta ar fi imposibil, la cît de mult s-a extins festivalul.

Cum a evoluat?

De la acea primă proiecție, la un festival cu un workshop de film, patru proiecții și cîteva petreceri la a doua ediție, la ceea ce este acum: o serie de proiecte desfășurate pe tot timpul anului, o comunitate de adolescenți super-entuziaști cînd vine vorba de Super, săli atît de pline încît lumea pleacă fiindcă nu mai găsește bilete. Eu sînt tot timpul uimit de cum a evoluat și nu mi-aș fi imaginat niciodată că putem să ajungem aici. La fiecare ediție am mai făcut cîte o îmbunătățire, pînă am ajuns aici. De exemplu, la a doua ediție am făcut un workshop de film, la a treia am extins workshop-ul respectiv la o lună de cursuri, la a patra am adăugat un workshop de fotografie, iar la a cincea am extins proiecțiile Super în toată țara, printr-un proiect prin care ambasadorii Super au organizat retrospective în 12 orașe din țară.

Este singurul eveniment de acest gen în România?

Din cîte știu eu, e singurul eveniment care să aibă toate aceste componente. Există concursuri de film pentru liceeni, însă ele nu le dau ocazia adolescenților să își arate filmele în sala de cinema și să participe la un festival pe bune. Există workshop-uri de film, însă nu fac parte dintr-un festival și nu creează la nivel mare comunitatea de adolescenți pe care o creează Super. Există proiecții de film pentru liceeni, însă nu cu filme făcute de adolescenți. Cumva, nimeni nu face ceea ce face Super și niciunde nu cred că s-au creat atmosfera și comunitatea create la Super pentru regizorii adolescenți.

Vorbește-mi despre ediția de anul acesta. Ce a adus nou?

Cele două mari ediții anul acesta sînt Super Ambasadorii și Super Pitch-ul. Anul acesta, am avut proiectul Super Ambasadorii, prin intermediul căruia am ales reprezentanți ai festivalului ca să organizeze retrospective și workshop-uri în toată țara (în 12 orașe, mai exact). Am organizat Super Pitch, un proiect prin care am oferit 250 de euro către echipe de adolescenți care au o idee de film. Practic, știm că e aproape imposibil ca adolescenții să aibă un buget pentru filmul lor și am vrut să oferim măcar o soluție de început pentru lucrul ăsta.

În final, la festivalul propriu-zis, sîntem fericiți că pentru prima dată am avut regizori invitați din alte țări și că este prima oară cînd am avut două calupuri de competiție din România și Moldova.

De ce ați considerat necesară o secțiune despre comunitatea LGBT?

Cred că e un subiect deloc discutat în liceu. Eu, personal, am avut experiențe negative cu profesori care au spus chiar că homosexualitatea e o boală, la ore. Așa că am vrut să spunem cîteva povești LGBT care să compenseze lipsa discuției în licee și să ofere o reprezentare nuanțată și intersecțională a comunității.

Cum ați selectat filmele prezente anul acesta în competiție?

Pentru noi, nu există criterii exacte pentru filme, în afară de faptul că trebuie să fie regizate de adolescenți cu vîrste între 14 și 19 ani. Nici eu, nici Teona Galgoțiu sau Marc Solomon (selecționerii de la primele ediții) nu mai facem selecția acum, fiindcă am vrut să lăsăm tot adolescenții să o facă. Noi toți sîntem la facultate, așa că acum am ales niște liceeni care să selecteze filmele. Ceea ce căutăm de obicei la Super sînt filme cît mai autentice. Nu căutăm tehnici sofisticate, aparatură performantă, povești foarte complicate sau efecte elaborate, ci căutăm oameni care pot spune o poveste, eventual din lumea din jurul lor sau chiar despre ei înșiși, sau care pot transmite un mesaj cu mijloacele pe care le au.

Pe lîngă faptul că încurajați tinerii spre acest domeniu, există și alte implicații. Am văzut, de exemplu, filme cu un real impact social. Încurajaţi acest gen de filme?

Da, le încurajăm, și de aici și secțiunea LGBT. Cred că sînt lucruri pe care nu le discutăm destul (pe unele chiar deloc) în liceu, așa că pot fi o sursă de educație alternativă. Anul ăsta am avut în competiție un film despre ce înseamnă să fie trans pentru o fată în Kosovo, un film despre rasism și xenofobie în competiția națională, un film despre o casă care adăpostea copii săraci, și multe altele.

Idei pentru anul viitor?

Am vrea să extindem Super Pitch, ca să ajungă la mai multă lume. Am vrea ca adolescenții să știe că, dacă au nevoie de ceva resurse pentru o idee de film pe care o au, pot apela la noi. Am vrea să extindem și Super Ambasadorii, ca să ajungem în și mai multe orașe.

Unul dintre lucrurile pe care vreau să le facem în viitor, încet-încet, este să ajungem și în zone defavorizate, rurale, sau în orașe mai mici, unde nu există atîtea oportunități extrașcolare, și unde să invităm liceenii să facă film. Sînt foarte fericit că am reușit să ieșim, prin ambasadorii Super, în afara Bucureștiului, unde deja sînt atîtea proiecte și inițiative. Acum am vrea să ieșim încet-încet și în afara orașelor mai mari, ceea nu am reușit decît puțin pînă acum.

a consemnat Stela GIURGEANU