Andrei GORZO | Dilematograf

Despre Nicolaeşti, canoane şi războaie culturale

În tirul încrucişat al reacţiilor la moartea lui Sergiu Nicolaescu – reacţii polarizate pe linii altminteri previzibile –, Mircea Platon (istoric la Ohio University) plasează cîteva observaţii realmente provocatoare (la focuriinnoapte.blogspot.ro): „Dar ethosul naţional-comunist al lui Nicolaescu nu e cu mult diferit de ethosul naţional-capitalist al marii majorităţi a producţiilor hollywoodiene (…) [Iar] în privinţa epopeii naţionale cinematografice, filmele lui Nicolaescu nu sînt cu nimic mai mincinoase sau mai propagandistice decît filmele epopeii naţionale americane. Din punct de vedere cinematografic, România s-a construit prin Mihai Viteazul lui Amza Pellea la fel de romantic [cum s-a autoconstruit America prin filmele lui John Ford, deşi] între filmele lui John Ford şi filmele lui Sergiu Nicolaescu e o diferenţă stilistică enormă“.

Precisely. Şi mai exact, Ford e un mare stilist, în timp ce filmele lui Nicolaescu – chiar şi cele mai ambiţioase – sînt nule sau aproape nule sub acest aspect. Afirmaţia asta se cere însă demonstrată prin analiză formală detaliată, iar analiza formală detaliată a filmelor lui Nicolaescu s-ar putea să fie (1) nepotrivită în contextul imediat al morţii lui, căci irelevantă la statutul lui de creator de memorie colectivă, ba chiar de mitologie naţională; şi (2) mai presus de nivelul de alfabetizare cinematografică al multora dintre fanii, dar şi dintre detractorii lui. În orice caz, a opune artei sale (artei, nu moralităţii personale) arta unui Mircea Săucan nu e dovada unei educaţii estetice foarte avansate în domeniul filmului. După cum explică tot Mircea Platon, „filmele lui Sergiu Nicolaescu au fost expresia modernismului comunist-naţional de consum“, în timp ce „filmele lui Mircea Săucan au fost expresia modernismului comunist de elită, a existenţialismului-comunist românesc“. Cei care pun în conflict estetic cele două „modernisme“ le pun, de fapt, în conflict de clasă – arta elitelor contra artei maselor, cultură „înaltă“ contra cultură „plebee“. O demonstraţie pertinentă a mediocrităţii stilistice a lui Nicolaescu ar opune artei lui arta – tot populară – a unui Anthony Mann, să zicem (Mihai Viteazul contra El Cid, Dacii contra Căderea Imperiului Roman), sau a unui Howard Hawks (Scarface şi Somnul de veci contra Cu mîinile curate); şi s-ar baza pe analiză stilistică punctuală. În loc de asta, Tudor Călin Zarojanu (pe pagina lui de Facebook) se declară recunoscător pentru norocul de a fi făcut parte din elita care a crescut nu cu filme de Nicolaescu, ci cu „Întoarcerea acasă şi Fluturii sînt liberi, cu Blow-Up, cu Tarkovski şi Mihalkov, cu Clanul sicilienilor şi Reconstituirea, cu Glissando, Proba de microfon şi Croaziera, şi – după ce aşa ceva a început să nu mai existe prin cinematografe – am crescut mai departe, în faţa unui video, cu Cîmpiile ucigaşe şi All That Jazz şi din nou Tarkovski“. Mi se pare semnificativ că singura mostră de cinema de masă inclusă pe lista lui Zarojanu, Clanul sicilienilor, e un film de Henri Verneuil – un regizor nu cu mult mai interesant, din punct de vedere stilistic, decît Nicolaescu…

Problema cu elitismul de la înălţimea căruia îi priveşte Zarojanu pe admiratorii lui Nicolaescu este că, la rîndul lui, e uşor de privit de sus, de pe înălţimi încă şi mai rarefiate. Majoritatea titlurilor/numelor enumerate de Zarojanu sînt reprezentative pentru canonul/panteonul cinefil al generaţiei lui de intelectuali români, dintre care mulţi au rămas fixaţi în el. Un canon definit de oferta Cinematecii Române şi apoi de ce mai circula pe video, cu Tarkovski în centrul Universului, cu splendorile mai accesibile ale unor Fellini şi Visconti puse mai presus de frumuseţile mai greu de descoperit ale lui Rossellini, cu relativ burghezul Truffaut preţuit mai mult decît revoluţionarul (şi anticapitalistul) Godard, cu clasicismul lui Szabó cotat mai bine decît modernismul (şi marxismul) lui Jancsó, cu Akira Kurosawa pe post de japonez numărul unu în locul nici-măcar-descoperitului Ozu, şi, în fine, cu o expunere extrem de limitată la clasicii hollywoodieni canonizaţi în anii ’50 de Cahiers du Cinéma (Hawks, Preminger, Fuller, Nicholas Ray, Anthony Mann etc. – cu toţii regizori de filme „de consum“, omologi de-ai lui Nicolaescu) şi la instrumentarul critic necesar pentru aprecierea fineţurilor lor stilistice. Ar merita scrisă o istorie a creării acestui canon; ea ar scoate în evidenţă rolul jucat în alcătuirea lui de factori precum Războiul Rece (influent în receptarea filmelor lui Tarkovski, de pildă), lipsa totală de acces la mult, foarte mult cinema important (de pildă, la tot cinema-ul american de avangardă din anii ’60-’70) şi restricţionarea treptată a informaţiei (astfel încît dogme critice şaizeciste – de pildă, Kurosawa ca japonez numărul unu – au rămas nechestionate). Pe scurt, e un canon care s-ar cuveni relativizat, şi nu folosit pentru a le da în cap fanilor lui Nicolaescu. Altfel, contribuie şi el la ceea ce deplînge Tudor Călin Zarojanu – „neînţelegeri care nu vor fi putea fi aplanate niciodată“.


3 comentarii 3862 vizualizări
Aparut in Dilema veche, nr. 465, 10-16 ianuarie 2013

despre claritate, onestitate si curaj în dialoguri

Atât articolul cât si raspunsul domnului Tudor Calin Zarojanu ne (re)aduc aminte ca un dialog serios nu se poate desfasura în absenta unui mini-dictionar explicativ atasat (care sa standardizeze cuvintele si conceptele folosite de parti) si in absenta onestitatii si curajului interlocutorilor.

Nu poti pretinde ca cineva sa creada ca "ai crescut" cu Tarkovski, Antonioni si Mihalkov - poate cel mult ca te-ai maturizat cu filmele lor. Alminteri, se poate oferi o dezvoltare în timp, de genul "Flipper" -> "Daktari" -> "Tunelul timpului" -> etc. -> "o masa de filme populare care ma vor ajuta sa port discutii de societate (inclusiv ale lui SN)" -> Tarkovski -> etc. ....

Si nici macar nu e vorba de elitism (de acel elitism dincolo de simpla proiectie auto-satisfactorie (n.g.a.r) a eului propriu).

De asemenea - "Eu si astia n-am citit aceleasi carti" poarta întodeauna mesajul subteran "Cartile pe care le-am citit eu sunt mai colorate/bune/drepte/înaltatoare/cool decât ale lor". A pretinde altceva este - în opinia mea - o dovada de lasitate.

relax

am revazut, in aceste zile, "Caderea Imperiului Roman" si "Dacii"; sincer? actorii sunt mai teatrali si maretia mai goala de continut in filmul strain decat in "Dacii"; inca un lucru: faptul ca un film le place foarte multora nu-l califica, automat, drept film plebeu (peiorativ), dupa cum un numar confidential de iubitori ai unui anume film nu-l scuteste a fi un rebut cu admiratori fitzosi.

Sunt de mai multe ori flatat

În primul rând, pentru că am devenit semi-subiect de articol, sub semnătura unui reputat critic de film, pe care de altfel am avut plăcerea să-l cunosc personal, făcând parte amândoi dintr-o comisie de selecţii scenarii pentru TVR în decembrie 2005.

În al doilea rând, pentru că sunt opus unui istoric de la Ohio University.

În al treilea rând, pentru că reiese cumva că în acest "război cultural", dl Platon şi cu mine am reprezenta cele două tabere, am fi un fel de exponenţi ai lor.

Din păcate, nu merit niciuna dintre aceste poziţii. 

Nu sunt parte a niciunui război, cultural sau nu. Iniţial, nu am făcut decât să salut intervenţia unui prieten de pe Facebook, care emisese pretenţia extrem de modestă ca moartea lui SN să nu dea naştere unui torent de laude deşănţate la adresa răposatului. Din păcate, acest lucru nu a fost posibil şi atunci - noi, cei care îl considerăm nul pe SN - am simţit nevoia să ne exprimăm părerile. Am făcut-o civilizat.

Ulterior, am comentat o expresie a cuiva, care spunea emoţionat şi indignat "Noi am crescut cu filmele lui SN!" Ştiţi afirmaţia lui Dan Voiculescu, conform căruia toţi am turnat la Securitate? Ştiţi scuza multora cum că "N-am avut de ales!" Ei, bine, nu! Nu am crescut toţi cu SN, nu am turnat toţi, nu ne ascundem toţi sub pretextul că n-am fi avut de ales. ÎNTOTDEAUNA ai de ales. Am ţinut să amintesc asta.

Dar n-am spus nicio clipă şi nici măcar nu am sugerat că aş face parte din vreo elită. Din contră, am subliniat de mai multe ori că AM AVUT NOROC să cresc cu filmele menţionate. Asta e tot.

Cât despre afirmaţia că SN avea acelaşi tip de discurs naţionalist ca unii regizori hollywodieni, dl Platon a descoperit America! Numai zilele astea s-a scris enorm despre faptul că SN şi-i luase pe americani drept model, îi studia atent etc. Numai că nu ăsta era subiectul discuţiei noastre de pe Facebook! Subiectul nostru era CALITATEA filmelor, nu ce urmăreau ele. Subiectul nostru era acel "deşi" din ceea ce scria dl Platon. 

Îmi pare rău că vă dezamăgesc, dle Gorzo, dar nu privesc pe nimeni de la nicio înălţime şi nici nu sunt dedicat vreunui canon. Nu vreau să dau nimănui în cap şi nu mă consider superior niciunei categorii sociale sau culturale. Dar îmi meţin afirmaţia: neînţelegerile nu vor putea fi aplanate niciodată. Un foarte bun scriitor şi ziarist a părăsit în anii 90 o redacţie în care era un mic zeu din cauză că "Măi, eu şi ăştia n-am citit aceleaşi cărţi!" Nu "cărţi la fel de bune" - ci, simplu, "aceleaşi". Asta e.

Cu prietenie,

Tudor Călin Zarojanu

Adăugaţi comentariu

Pentru a putea adăuga un comentariu trebuie să vă conectaţi. Dacă nu aveţi înca un cont, îl puteţi crea acum. În comentariile dumneavoastră vă rugăm să folosiţi un limbaj civilizat.

CONECTARE    CREAŢI-VĂ CONT

PUBLICITATE

 

Cum gîndesc politicienii, „Village, visages“, Festivalul Musica Barcensis

● Pînă pe 4 iulie, la Sala Acvariu a Muzeului Țăranului Român are loc expoziția de fotografie „Village, visages“ a Feliciei Simion. Veți găsi acolo atît macrocosmosul rural, alcătuit din 15 portrete ale sătenilor, cît și microcosmosul ilustrat printr o serie de instantanee decupate din dezordinea aparentă a gospodăriei țărănești. (Cristina Ștefan)

● Radu Paraschivescu ne mai livrează o mostră de haz-de-necazul românesc contemporan. De această dată e vorba de Cum gîndesc politicienii, volum ce poartă titlul – doar în aparenţă paradoxal – Cum? Gîndesc politicienii? De citit neapărat, precum un ghid al utilizatorului, înainte de a folosi ştampila, buletinul şi urna de votare. Cartea a apărut la Editura Humanitas. (Matei Martin)

citiţi

Aurea mediocritas, la Chişinău

Cu cîteva luni înainte de vizita propriu-zisă, stăteam toți trei la mine în birou, uitîndu-ne absolut fascinați cum Google Maps deschidea geografia fotografică a locului. Mai din­tr-un unghi, mai din street view, mai luînd-o la pas digital, centrul Chișinăului ni se deschidea ca o prăjiturică cu răvaș digitală.

citiţi

Soluţie implementată de Tremend
SATI