● Perfect sănătos (România, 2017), de Anca Damian.

Cel mai recent film al Ancăi Damian foloseşte forma unui mystery (mai mult decît un thriller care să suscite suspans) pentru a explora procesul de doliu al unui fiu care revine acasă pentru înmormîntarea tatălui său (conform declaraţiilor regizoarei, reprezentînd în acelaşi timp un proces de doliu în sine, inspirat de povestea personală a Ancăi Damian şi creat în colaborare cu fiul său, Anghel Damian, care joacă rolul principal).

Andrei (Anghel Damian) ajunge la casa lui Toma (Vlad Ivanov) unde acesta din urmă locuise împreună cu mult mai tînăra sa soţie (Cristina Florea), mama vitregă a eroului. Vizibil afectat de evenimentul decesului (e abătut, pierdut în gînduri) în călătoria sa cu taxiul care îl aduce acolo, răspunde greu conversaţiei cu taximetristul şi uită să îl plătească. Atmosfera generală a filmului (după un scenariu de Anca Damian şi Lia Bugnar) e afectată şi ea de o încetinire a ritmului, care pune accent pe psihologia eroului, reflectă ritmul stării sale nefericite. La casa tatălui său o găseşte pe soţia acestuia (care lucrează la un cazino, şi care e construită ca personaj pentru a servi stereotipului unei legături cu Toma, mai degrabă licenţioase, cu un aer lasciv-imoral şi poate a unei suspecte pentru crimă), iar conversaţiile dintre erou şi ea se tărăgănează, se lasă pătrunse de tăceri semnificative mai degrabă decît de cuvinte lămuritoare, ca şi de sugestiile înfiripării unei posibile legături erotice. Multe scene sînt static-monotone, în care urmărim, de pildă, personajul stînd la masa din restaurantul în care avusese loc accidentul (o suspectă căzătură pe scări), căzut pe gînduri, dar fără ca aceste gînduri să ne devină accesibile nouă. Montajul nu este foarte rapid, iar cadrele urmăresc îndeaproape, în expresivitatea fiului, starea interioară tulbure, încercările sale de a desluşi ce se ascunde în indiciile care apar, alternate cu cîte un flash-back cu evenimente din viaţa lui Toma (în general nesemnificative, care nu aparţin vreunui personaj şi nu aduc informaţii pentru rezolvarea misterului). Puse în paralelă cu momentele de căutare ale lui Andrei, acestea au un rol în crearea atmosferei: menţin pe durata întregului film acelaşi ritm monoton-sumbru, de rătăcire între un loc şi altul, între o situaţie şi alta, mai mult decît de investigaţie eficientă, care duce la lucruri concrete. Această investigaţie eşuează – încercările de descoperire a vreunui vinovat prin interogarea martorilor (mama vitregă, un procuror, martorii din restaurant, vizionarea unui documentar care îl avea ca protagonist pe Toma şi în care vorbea despre activitatea sa profesională), prin reconstituirea momentului căzăturii pe scările restaurantului, prin căutarea în telefonul mobil al lui Toma sau prin obiectele din cameră nu dau roade. Un băiat care încearcă să fure acelaşi telefon, ridicînd nişte întrebări privind motivele pentru care telefonul ar fi un element important, e pus la pămînt şi bătut de Andrei, arătîndu-ne mai degrabă suspiciunea protagonistului, dar nu şi că ea ar putea să corespundă unei baze reale. Deşi filmul prezintă destule indicii că, în cazul morţii, ar fi putut fi mai mult decît o căzătură pe scări într-un restaurant după o petrecere (bărbatul era judecător şi avea destui duşmani, eroul încearcă să obţină înregistrarea de pe cameră, dar felul în care e refuzat e făcut să pară suspect, iar examenul cardiologic pe care îl făcuse în ziua morţii îl scosese perfect sănătos), ele nu se confirmă.

Rătăcirile eroului în căutarea unui tată care nu mai există şi a unor răspunsuri care nu se lasă descoperite, ca şi reîntîlnirea întîmplătoare a unei vechi iubite faţă de care resimte regret (Olimpia Melinte), pe care o găseşte cu un copil, dar despărţită de tatăl acestuia, are loc fără ca relaţia dintre ei să capete o ieşire din impas. Conflictul, în diversele forme, rămîne irezolvabil. Încercarea de descoperire a laturii ascunse a vieţii lui Toma de către fiul său ajunge cel mult un proces prin care figura tatălui devine dezidealizată, fără să fie pusă într-o lumină malefică. Toma însuşi afirmă despre sine că, deşi nefăcînd parte din acea jumătate de judecători corupţi, nu ar fi meritat mai puţin o bătaie de la Dumnezeu în piaţa publică. Dar dincolo de nesuprapunerea dintre cele două imagini, cea creată de nostalgie şi cea descoperită prin frînturi de informaţii, filmul sugerează mai degrabă imposibilitatea de a afla ceva mai mult decît aceste frînturi, fie ele de informaţii sau de obiecte disparate, care nu se leagă în ceea ce s-ar putea numi un răspuns. Dialogurile, ca şi muzica nondiegetică generică de mystery apropie demersul de filmul de gen, mai degrabă decît să consolideze această alternare între ce se poate afla şi ce nu, între ce se spune şi ce nu.

Ancuța Proca este critic de film.