Cealaltă parte a speranţei / Toivon tuolla puolen / The Other Side of Hope (Finlanda-Germania, 2017), de Aki Kaurismäki. 

Cealaltă parte a speranţei, al doilea film regizat de Aki Kaurismäki care tratează direct tema refugiaţilor, după drama-fantezie precedentă, Le Havre, e o comedie plasată în Finlanda, la fel de inconfundabil stilizată în stilul Kaurismäki, şi se alătură şi ea uneia dintre viziunile regizorale de astăzi cele mai impregnate de acel umanism tipic neorealismului italian, al filmelor lui De Sica, dar într-o manieră mult mai distanţator-antisentimentalistă.

Spre deosebire de Le Havre, intriga noului film este mai simplă şi cu o rezolvare mai previzibilă, fără o răsturnare finală spectaculoasă de situaţie, de tip miraculos, deşi ideea de miracol care se manifestă în locuri banale (restaurante şi magazine obscure, oameni cu condiţii sociale modeste sau medii) şi totodată bizare, însoţite de apariţia unui nelipsit cîine, e încă prezentă. Un tînăr emigrant sirian din Alep, Khaled Ali (Sherwan Haji), ajunge în Helsinki printr-un cargou de transport al cărbunelui şi, după o baie care îl transformă din aproape un coşar într-o apariţie-prezentabilă-cu-cămaşă, cere refugiu legal autorităţilor finlandeze, care se hotărăsc însă să îl trimită înapoi. Ajutorul vine de unde nu te-ai aştepta, din partea unui patron de restaurant recent instalat în funcţie, Wikström (Sakari Kuosmanen), care îşi cumpără restaurantul în urma cîştigării tot cam miraculoase a unui joc de poker, şi a echipei sale de angajaţi, care îl ajută pe tînărul sirian să îşi procure documentele, îi dau de lucru şi îi caută sora. Un aer absurd înconjoară naraţiunea, în evenimente precum cîştigul spectaculos al restaurantului. El se manifestă destul de evident şi în portretizarea patronului: Cealaltă parte a speranţei nu ne arată defel cum se face trecerea de la felul în care Wikström îşi tratează angajaţii la început, cînd le vorbeşte despre salariul minim, la felul în care se poartă cu ei ulterior, cînd se arată deschis să le ofere un avans, sau în atitudinea sa iniţială faţă de ţinerea unui cîine în interiorul restaurantului, la acceptarea lui, care nu mai e discutată ulterior. Acelaşi ton miraculos-absurd al filmului dă roade mai tîrziu, în episodul în care Wikström îl găseşte pe Khaled Ali lîngă tomberoanele restaurantului său, care îi deveniseră adăpost, şi îşi dispută teritoriul într-o încăierare cu pumni (prezentată într-un mod la fel de comic-mecanic precum e dezvoltat şi dialogul dintre personaje, parcă derulîndu-se în reluare), după care apar, printr-o elipsă de montaj, liniştiţi la masă, fiecare cu un şomoiog de vată în nas, vorbind prieteneşte la o supă despre o colaborare. Cum s-a ajuns de la o stare de conflict la o reconciliere, filmul nu ne arată, aşa cum nu ne arată nici ce emoţii sau gînduri se ascund sub carcasa personajelor, al căror joc e mecanizat-devitalizat, dar de sub care apare, în mod neaşteptat, un umanism care nu pare să corespundă deloc cu exteriorul lor.

Angajaţii par robotizaţi, la fel cum apare şi Wikström, făcînd notă discordantă cu tînărul Khaled Ali, al cărui joc e evident construit să impresioneze, să transmită emoţie. Plauzibilitatea nu e astfel una dintre ţintele filmului. Nimeni nu se miră de evenimentele bizare care au loc, deşi e foarte ciudat, de pildă, ca un restaurant care serveşte la prînz sardine direct din conservă să aibă totuşi destui clienţi. Această lipsă a unor coordonate plauzibile se manifestă şi în lipsa unor determinări temporale şi spaţiale clare. Filmul prezintă un Helsinki afectat de criza refugiaţilor de astăzi, dar decorul său e mai mult atemporal (maşini vechi, un restaurant care nu pare deloc acordat la realitatea lui 2017, cu mobilă şi feţe de mese învechite, iar desfăşurarea evenimentelor se petrece în locuri ferite de trafic, mall-uri şi zgîrie-nori). Toate acestea au determinat criticarea cinema-ului practicat de Aki Kaurismäki, în cronici precum cea scrisă de către Owen Gleiberman pentru Variety, despre care se vorbise şi în legătură cu Le Havre, drept un demers escapist, cam prea confortabil pentru spectator, prin această sustragere în lumea demodată pe care o prezintă pentru tema stringentă pe care o abordează. Pe de altă parte, acţiunile miraculoase şi umaniste din Cealaltă parte a speranţei, ca şi cele din Le Havre, pot fi văzute ca forme de exemple nemoralizatoare, create de oameni obişnuiţi şi situaţii neexcepţionale. 

Ancuța Proca este critic de film.