Jeannette, l’enfance de Jeanne d’Arc / Jeannette, copilăria Ioanei d’Arc (Franța, 2017), de Bruno Dumont. 

În cuvintele lui Bruno Dumont, Ioana d’Arc este figura mitologică centrală a Franței. Însă interesul cineastului nu îmbrățișează în Jeannette aura monumentală a personajului – documentată în repetate rînduri, cele mai cunoscute exemple aparținînd lui Carl Dreyer sau Robert Bresson. Dumont optează pentru o narațiune care să pună în valoare întocmai fragmentele din viața eroinei care au rămas în umbră: cînd Ioana d’Arc nu era decît Ioana, o copilă dintr-un cătun izolat din Lorena secolului al XV-lea, care se ocupa cu păstoritul.

Jeannette (proiectat în deschiderea Bucharest International Experimental Film Festival) vorbește așadar despre anii de formare a viitoarei conducătoare de trupe. Subiectul filmelor lui Dreyer și Bresson, procesul (și destinul) aproape hristic al Ioanei d’Arc, pica la fix în contextul orientării catolice a celor doi cineaști. Dumont însă e ateu, el vizează altceva: să dea personajul jos de pe soclu, să-i înlăture aura și să-l umanizeze. În acest scop, francezul se bazează pe două texte ale lui Charles Péguy, în care scriitorul, deși creează operă dramatică, fuzionează proză și poezie. E o intuiție interesantă a lui Dumont, căci versul liber al lui Péguy se dovedește propice by default ambianței lirice care cadrează povestea. Pentru a da un echivalent cinematografic poeziei, cineastul francez, care își continuă reconfigurarea estetică începută cu miniseria P’tit Quinquin și continuată cu Ma Loute – în care deturna convențiile burlescului – recurge în Jeannette la musical; dar nu e vorba doar de un gest gratuit sau de o nouă provocare stilistică. Comedia muzicală, în versiunea Dumont, n-are prea multe în comun cu marile coregrafii hollywoodiene. Filmul nu e o experiență facilă: mare parte din dans se sprijină pe gesturi reduse la minimalism pur, care păstrează un rest din acrobațiile majoretelor sau din headbanging. E evident că logica burlescă a regizorului, pe care o exploata savuros în precedentul Ma Loute, nu s-a stins – de aceea, suprapunerea pieselor compuse de artistul Igorrr, variațiuni rock sau electronice, și a cuvintelor încărcate de speranță și evlavie ale Ioanei n-ar trebui să mire.

Însă spre deosebire de Ma Loute, unde caricatura era subliniată în fel și chip, Jeannette pare mai reținut; parodia există în continuare, dar nu mai alunecă atît de ușor în ridicol – iar efectele comice se limitează fie la behăitul inopinat al unei oi din apropiere, fie la prezența aproape incongruentă a unchiului Ioanei, un tînăr stîngaci care tot alunecă sau cade de pe cal. Dumont documentează două perioade din copilăria Ioanei, dar, în comparație cu piesa lui Péguy Le Mystère de la charité de Jeanne d’Arc, întinerește personajul cu cîțiva ani. Cineastul are fler cînd vine vorba de tineri debutanți (a demonstrat o în Ma Loute, unde a dirijat un minunat și ambiguu cuplu de adolescenți), dar în acest caz e dezlănțuit: Ioana-cea-de-8-ani (Lise Leplat Prudhomme, o revelație) e, grație danturii inegale și privirii pline de candoare, o prezență atașantă; în cele mai bune momente ale filmului uităm că o avem în față pe viitoarea Ioana d’Arc și ne încredem în șarmul păstoriței conștiincioase care își iubește țara cu patos. Al doilea pasaj ilustrat în film survine cîțiva ani mai tîrziu, cînd Ioana își ia destinul în mîini: Jeanne Voisin, la rîndul ei debutantă, reușește să inspire personajului delicatețe, șarm și hotărîre. Împreună, cele două actrițe încarnează două avataruri greu de uitat.

În aparență, filmul mizează pe o austeritate a mijloacelor, însă pare că niciodată Dumont nu s-a regăsit mai generos ca în povestea tinerei. Înainte să fie un film despre copilăria Ioanei d’Arc, Jeannette e un film al lui Bruno Dumont: îi poartă patina inconfundabilă. Cineastul își continuă munca în Nordul natal al Franței în care a filmat de la început (cu mici excepții, dintre care cea mai notabilă e povestea nihilistă de amor din Twentynine Palms, turnată în America); opera lui – nici pe departe atît de eclectică pe cît s-ar putea crede – poate fi reactualizată ca un amplu documentar despre evoluția (sau – din fericire – încremenirea) unei regiuni din Franța „profundă“. Într-adevăr, peisajul natural din Jeannette e paradiziac, iar planurile lungi ale filmului integrează bogăția reliefului; și, chiar dacă ținutul nu are nimic de-a face cu Lorena în care a copilărit Ioana, puțin contează, atîta timp cît filmul nu se plasează nicidecum într-o logică realistă. La fel ca în alte creații dumontiene (Hors Satan se ocupa cu o serie de minuni dintr-o zonă rurală; în Ma Loute anumite personaje levitează), și în Jeannette sacrul penetrează subit constructul narativ: o măicuță se dedublează, anumite figuri religioase apar deasupra unui pîrîu, camera filmează de la mare altitudine, ca un echivalent al privirii demiurgice.

Universul filmului, care înglobează firesc sacrul și bizarul (unchiul Ioanei face rap), e ceva mai ermetic decît Ma Loute; acesta din urmă pare un film mai „plin“. Fabula, în Jeannette, e epurată, redusă la cîteva elemente disonante. Am spus că filmul nu se preocupă de logica realistă, dar parcă nicăieri în filmografia lui Dumont elemente ca behăitul oii, curgerea unui pîrîiaș limpede, fluctuația luminii naturale sau vocea tremurîndă a unei copile (căci regizorul a dorit sunet în priză directă, și nu playback) nu ne-au izbit cu atîta forță. Filmul e traversat de astfel de indicii subtile ale vieții care pulsează neîntrerupt; și pot să pariez că, văzîndu-le, pînă și unui teoretician scrupulos al realismului cinematografic ca Siegfried Krakauer i-ar fi scăpat un zîmbet.