● Utøya 22. juli / Utoya: 22 iulie (Norvegia, 2018), de Erik Poppe. 

Cînd vine vorba despre tratarea unor teme istorice, există filme care își iau suficient recul față de propriul subiect și aleg să își dezvăluie materialul de lucru cumpătat, fără accente melo și aproape cu mefiență. Dar, mai ales în epoca digitalului, există tot mai multe filme care mizează pe concepte precum imersiunea spectatorului în poveste, pe imediatețe și șoc. Un exemplu canonic al acestei abordări e Utøya 22. Juli / Utoya: 22 iulie, al norvegianului Erik Poppe, care se înhamă la actul deloc ușor al rememorării – și mai ales recreării – masacrului înfăptuit de extremistul de dreapta Anders Breivik pe 22 iulie 2011, în urma căruia au murit 69 de persoane.

Camera o urmărește literalmente pe Kaja (Andrea Berntzen), tînără participantă într-o tabără de vară organizată pe insula Utøya, aproape de Oslo, în timp ce se zbate să scape cu viață din teroarea atacului. Filmul își îngăduie cîteva minute de expozițiune care conturează atmosfera apăsătoare a unei adunări tinerești într-un camping, peste care plutește ca un nor vestea unui atac cu bombă derulat în aceeași zi, dar mai devreme, în capitala Oslo (pus la cale tot de Breivik și soldat cu opt morți). Scenariul aruncă astfel cîteva lumini pe mediul aparent relaxat în care se învîrte Kaja (iar detalii precum o bluză aruncată pe iarbă sau un tip care caută o priză pentru telefon contează enorm pentru a da măsura locului), dar nu uită să îi prezinte pe participanți (jucați de actori neprofesioniști) ca pe niște adulți responsabili în devenire, care comentează cu teamă și exaltare evenimentele zilei.

Aș zice că partea de început a filmului e și cea mai „plină“, fiindcă aici Poppe se joacă nu numai cu o narațiune foarte eficace, care speculează tensiunea generată de faptul că spectatorul, spre deosebire de tinerii de acolo, știe ce urmează, ci și cu alte posibilități: de pildă, primele cadre ale filmului sînt separate de ­rest și reprezintă în fapt înregistrări de arhivă ale atacului cu bombă derulat mai devreme în Oslo. Mai mult, prima oară cînd luăm contact cu Kaja, ea ni se adresează direct, spunînd că nu vom înțelege niciodată. Sînt singurele rupturi din dispozitivul altminteri clasic al filmului, care se construiește în rest printr-un plan-secvență lung de peste 80 de minute, al cărui rol este să surprindă zbaterea frenetică a Kajei – și în special groaza care o acompaniază – ca într-un reportaj nebunesc de la fața locului.

Sigur, un film care se ocupă cu acest eveniment este ușor de marketat și greu de văzut. Ușor, pentru că reușita sa poate fi justificată atît simbolic (un film necesar în calea uitării), cît și estetic (un film minuțios coregrafiat, care presupune o coordonare precisă între actori, cameraman etc.). Toate astea sînt adevărate, dar, strict cinematografic vorbind, Utoya se află într-o zonă ceva mai gri: poate că în 2002, cînd filmul dintr-un singur plan al lui Aleksandr Sokurov Arca rusă făcea furori, acest dispozitiv avea de ce să pară revoluționar. Însă astfel de tentative formale s-au multiplicat de-atunci, iar în comparație cu Utøya, un film precum Victoria (2015, r. Sebastian Schipper) are mai multe de oferit vizual, e mai labirintic și mai solicitant atît pentru atenția spectatorului, cît și pentru fizicul echipei. Asta nu înseamnă că performanța tehnică a artizanilor din Utøya, și poate mai ales a actriței Andrea Berntzen, care trebuie să țipe, să fugă, să se tîrască, tăvălească ș.a., n-ar fi un remarcabil tur de forță – ci doar că, strict ca plot, filmul devine cam repetitiv după o vreme. S-a vorbit și de manipulare în legătură cu asta, căci narațiunea destul de spartană (dar realistă) a filmului e presărată cu o seamă de repere mainstream prea facile, care îi ciobesc credibilitatea: o tînără își dă ultima suflare în brațele Kajei, care mai tîrziu, într-un moment de respiro, spune clișeistic că își dorește să devină politi­cian și să schimbe lumea (cu toate că mie aspirația respectivă îmi pare plauzibilă în contextul unei tabere organizate de Partidul Laburist din Norvegia).

Însă mizanscena lui Poppe nu e chiar de lepădat: dincolo de articularea formală a filmului în sine, cineastul se arată cu deosebire de suplu cînd vine vorba de atacatorul înarmat, pe care nu-l zărim decît ca o umbră depărtată în vreo două momente ale filmului. E vorba nu doar despre o poziționare morală corectă față de povestea încă recentă, ci și despre un mod de a injecta teroare – fiindcă ploaia de gloanțe pare să vină din toate direcțiile, iar orice reper spațial e suspendat pe durata ei. De aceea am spus că filmul nu e chiar o experiență ușoară: ­Poppe mînuiește abil semnificația subiectului, fiindcă nimic nu e mai groaznic decît un grup de tineri confuzi și fără apărare, terorizați de nu se știe ce. Astea fiind zise, am fost uneori jenat de poziția deloc riguroasă a camerei de filmat, care uneori acționează ca participant la atacul insidios și se ghemuiește alături de tineri, alteori aruncă un ochi (deloc „realist“) prin jur și astfel vede mai mult decît ar fi omenește posibil în condițiile date. Pe de altă parte, așa cum s-a tot vorbit, imediatețea nu echivalează automat cu realismul, și cred că filmul ar trece mai bine dacă promovarea i-ar accentua pur și simplu importanța simbolică și caracterul formal în loc de boarea fals-realistă pe care această alegere pare să o degaje.

Utøya: 22 iulie rulează în cinematografele românești începînd cu 17 august.