● Procesul (România, 2017), de Ileana Bîrsan și Claudiu Mitcu. 

Dacă anul cinematografic 2017 a părut destul de cenușiu pentru ficțiunile românești, pe partea de documentar lucrurile au stat ceva mai bine. Dintre filmele celei de-a doua categorii, Procesul, care se pregătește să intre în cinematografe, poate să treacă drept cel mai stimulativ intelectual – o experiență care nu menajează spectatorul comod, obligat pe parcursul filmului să reconfigureze, iar și iar, datele problemei.

Procesul este filmul unui om condamnat la închisoare pentru o crimă pe care susține că nu a comis-o. Incidentul datează din 1995, cînd pe o stradă lăturalnică din Oradea a fost găsit un taximetrist ucis. Protagonistul este Mihai Moldoveanu, iar pînă în momentul eliberării sale condiționate va fi petrecut, cu întreruperi și reveniri, peste 17 ani după gratii. Pe cît de abil reușesc să descrie, prin cîteva tușe, o anchetă cel puțin caducă, pe atît de promițător este portretul pe care regizorii Ileana Bîrsan (critic de film) și Claudiu Mitcu (realizator de documentare) i-l construiesc lui Moldoveanu: un om tăbăcit de-atîta plimbat prin instituțiile statului, fin cunoscător al propriului caz (ba chiar, în momentul înregistrărilor, student la Facultatea de Drept), gata să-și apere, cu dovezi și discursuri convingătoare, cauza. Dar asta nu înseamnă că Moldoveanu ar fi o figură univocă, sau că filmul ar curge, sub forma unei demonstrații line și văduvite de problematizare, către o rezolvare facilă (care, previzibil, să-i dea dreptate personajului principal).

Un documentar care atacă astfel de teme sensibile – și oferă totodată un glimpse în curtea unui sistem judiciar încă șubred – are un aer de noutate în România. Însă cazuri ambigue au mai fost, iar filmul cel mai cunoscut cu care e înrudit este documentarul-far din 1988 al lui Errol Morris, The Thin Blue Line: un alt film-anchetă ce a schimbat soarta unui condamnat la moarte, pretinzînd să descopere adevărul într-un caz care implica uciderea unui polițist în patrulă. Ancheta lui Morris era totuși clar orientată spre absolvirea de vină a condamnatului, iar rezultatul cinematografic, deși altminteri deschizător de drumuri, arăta oarecum echivoc: în numeroase cadre care prezentau reconstituiri mizanscenate ale crimei, Morris opta pentru un stil abstract, puternic stilizat, peste care suprapunea muzica aproape metafizică a lui Philip Glass. Nimic – sau aproape – de genul acesta în Procesul, pe care cineaștii aleg să îl țină în limitele realismului. Concretețea filmului, compus îndeosebi din interviuri, fragmente oficiale de reconstituire și înregistrări televizate cu Moldoveanu, este contrazisă doar prin cîteva viniete convenționale ale genului: repetate cadre nocturne cu orașul (peste care, ca în filmele noir, pare să plutească o amenințare nevăzută); prezența mizanscenată, dar mult mai reținută ca în cazul lui Morris, a unui taxi în noapte; titluri bombastic-romanțioase din presa vremii: „Crimă și jaf la drum de seară“, „O lacrimă în taximetru“ etc.

Astea fiind spuse, ținuta echilibrată a filmului este garantată și de atitudinea regizorală, care evită poncifurile genului: la un capăt s-ar fi aflat partizanatul orb pentru cauza lui Moldoveanu; la celălalt, pretenția nefondată de omnisciență. Anchetatorii-regizori nu pretind că ar ști tot, dar nici nu cad în fatalismul deznădejdii (dacă spectatorul ajunge în final la concluzia că adevărul rămîne inaccesibil, este doar în urma unei cazuistici subtile puse în joc de film). Remarcabil este felul în care regizorii modulează în voie poziția spectatorului față de protagonist: primele minute par să îndreptățească ideea conform căreia Mihai Moldoveanu e doar un individ ghinionist, prins într un ghem de minciuni generat de un sistem (social, politic, judiciar) corupt. Însă ceea ce urmează – în special imagini de arhivă cu reconstituirea incidentului, în anul 1996 – dezvăluie un alt Moldoveanu: cel ce prezintă, cu un lux de amănunte neverosimil, modul în care, ajutat de doi complici, l-a ucis pe taximetrist. În asta constă finețea, placată pe o poveste răscolitoare, etalată de-a lungul filmului (deloc nedemn de atmosfera romanului omonim al lui Kafka): în propunerea unei povești îmbîrligate, în care fiecare detaliu contează și fiecare nouă pistă aruncă în aer ce știam înainte. Intuiția regizorală care a determinat excavarea acestei povești trebuie lăudată: faptul că o rezolvare tranșantă, de o parte sau de alta, nu-și face apariția e deja un atu; dar filmul accede spre un alt tip de relevanță atunci cînd realizăm că subiectul său nu e (doar) un caz izolat, ci însăși România, cu toate contradicțiile-i fundamentale: de la cea a unui sistem carceral care nu se dă în lături de la a aplica bătăi groaznice la cea a unui om care oscilează între trăiri și comportamente perfect opuse.

Am spus că Procesul nu e prea blînd cu spectatorul care se așteaptă la concluzii facile, dar nici nu e un film intimidant. Ci doar unul pentru care respectul – adresat deopotrivă subiectului său spinos și publicului dornic de reflecție – e un dat de bază.

Procesul va fi distribuit în cinematografele din țară începînd cu 14 iulie.