Budapest Noir (Ungaria, 2017), de Éva Gárdos. 

Așa cum a arătat teoreticianul american de film James Naremore în excelenta sa lucrare More than Night: Film Noir in its Contexts, „noir-ul“ nu este un termen circumscris doar unui gen cinematografic, ci un concept-umbrelă care înglobează numeroase direcții ale unui fenomen cît se poate de flexibil. Tocmai contururile sale difuze au făcut ca noir-ul să supraviețuiască bine-mersi, într-o posteritate confortabilă ce îi redescoperă constant posibilitățile (ceea ce nu se poate spune, de pildă, despre western sau musical, care s-au stins aproape complet): în ziua de azi, vedem o mulțime de produse, de la simple reclame la filme-pastișă, ce valorifică un anumit imaginar dark al anilor ’40-’50, descins din filmul noir. Un astfel de produs este Budapest Noir, ecranizare a romanului scris de Vilmos Kondor, un film neașteptat de docil față de spiritul original al noir-ului.

Regizat de Éva Gárdos – cunoscută în special ca monteur al unor mari producții hollywoodiene și ca regizor asistent pentru Apocalypse Now –, Budapest Noir este o dramă de costume: sîntem în anul 1936, iar pe o stradă din Budapesta o tînără zace fără suflare. Mai-marii locului încearcă să mușamalizeze afacerea (fiindcă fata era, pare-se, o prostituată, și asta nu dă bine), însă zvonurile ajung și la urechea lui Zsigmond Gordon, jurnalist hîrșit care, așa cum ni se spune, a mai văzut multe în trecut. Premisa filmului ține de o tradiție respectabilă, dar deja uzată, a noir-ului – un detectiv chainsmoker își bagă nasul unde nu-i fierbe oala –, iar derularea anchetei îi permite regizoarei să pună la bătaie un întreg arsenal de tropi specifici genului: în incursiunile lui într-o hală de box improvizată, în localuri de noapte unde se bea whiskey și se ascultă jazz, ba chiar și într-o casă cu arhitectură modernistă, Gordon pare să bifeze aproape didactic o serie de locuri asociate cu noir-ul (dar, trebuie spus, și cu modernismul în sine, care valorifică citadinul, cu tramvaiele, cluburile și tentațiile sale dubioase). Acestui look stilizat al orașului decadent i se adaugă o galerie generoasă de personaje exotice (artizani pornografici, șefuți de bordel surprinși de Gordon în cadă și luați la întrebări chiar acolo) – dar și, bineînțeles, cîteva femei misterioase care tot apar în calea lui Gordon și îi piperează ancheta. De la urmăriri nocturne cu mașina la bătăi constante pe care le încasează anchetatorul băgăcios, regizoarea pare că și-a făcut temele, deși, după cum ea însăși mărturisește, nu e o mare fană a noir-ului. Poate așa se explică faptul că personajul Gordon e ratat din condei, în special din cauza unor dialoguri în care aforismele ieftine curg mai ceva ca gloanțele de mitralieră (cu toate că Gárdos susține că a lucrat peste un an la scenariu). Filmele noir ale Hollywood-ului clasic afișau figuri anxioase ale masculinității „hard boiled“, detectivi ambivalenți, contaminați de spiritul orașului corupt și totuși străluciți în meserie, încarnați cu panaș de un Humphrey Bogart sau un Robert Mitchum. E limpede că Gordon (Krisztián Kolovratnik) se vrea o versiune maghiarizată din tagma detectivilor Sam Spade și Philip Marlowe, dar atitudinile sale sînt căznite, busola sa morală îndreptată spre bine niciodată chestionată, și faptul că cel mai macho gest al lui rămîne un truc cu mingea de fotbal spune probabil multe.

S-ar putea ca astfel de impulsuri aproape infantile ale jurnalistului-ca-erou-decăzut să intre în categoria parodiei, dar mi se pare evident că Gárdos e mereu mai aproape de imitație decît de o veritabilă examinare critică a convențiilor -noir. Distanța retrospectivă cu care abordează genul îi permite totuși să aducă și ceva nou, acolo unde filmele hollywoodiene din anii ’40-’50 erau neputincioase: Gordon anchetează în lumea supurîndă a prostituției, iar bordelurile se dezvăluie fără perdea (pe cînd, la Hollywood, subiectul era tabu). Mai mult, filmul inserează nestingherit și considerații de ordin politic: ne aflăm în 1936, perioadă tulbure în care Ungaria își pecetluiește soarta prin alierea cu Germania nazistă, iar filele istoriei agitate se scriu concomitent cu săpăturile lui Gordon. Aceste adăugiri lărgesc spectrul de acțiune al filmului (noir-ul fiind considerat aprioric – și nu întotdeauna justificat – ca evazionist sau apolitic) spre o lume în care cîntecele evreiești sînt interzise, iar naziștii încep să facă legea și să se dea în spectacol chiar și prin baruri. Cînd se descoperă că tînăra ucisă e la rîndul său evreică, implicațiile se extind și mai mult. Tabloul general e completat de concluzia destul de resemnată a filmului: chiar dacă micul anchetator își face treaba, job-ul nu oferă satisfacție; alte fete vor muri, iar prăpastia războiului se întrevede din ce în ce mai aproape la orizont. E destul de limpede că Éva Gárdos caută un echilibru între artă și comercial. Cred că în Budapest Noir i-a ieșit mai bine față de debutul dulceag An American Rhapsody (2001), un film autobiografic despre o familie maghiară exilată în Statele Unite pe la 1950. Nu știu însă dacă asta e suficient pentru o creație nu tocmai fecundă, care din titlu părea că își propune o updatare a genului noir.