Fixeur (România-Franța, 2016), de Adrian Sitaru. 

Noua propunere a lui Adrian Sitaru descrie un reportaj jurnalistic despre traficul de minore, dar e de fapt o punere în discuţie de complexitate medie, sub semnul autoreflexivităţii, a modului în care se fac reportajele (și, în sens mai larg, filmele) şi a problemelor etice care apar din această execuţie. Cu un scenariu bazat pe experienţa de fixeur a lui Adrian Silişteanu şi avîndu-l drept consultant pe Răzvan Rădulescu, filmul e mult mai aproape de estetica realist-procesuală provenită din Moartea domnului Lăzărescu, dar mulată prin cîteva tehnici (precum zoom-urile de pe feţele personajelor) pe reportajul de televiziune. Deşi victima, o fată de 14 ani repatriată din Franţa, care se hotărăşte să depună plîngere împotriva agresorilor săi care o obligaseră să se prostitueze, e subiectul despre care se discută, personajul principal e un ­fixeur (Tudor Istodor), adică o persoană care se ocupă de obţinerea şi organizarea interviurilor pentru jurnaliştii francezi: face pe interpretul, le caută cazare, tratează cu autorităţile şi în final negociază şi cu cei direct implicaţi (victime, rude), ducînd muncă de convingere, dacă e nevoie. Tactica sa nu e agresivă, din contra, e politicos, de treabă, domol, dar eficient. În final, rezolvă lucrurile. Pe parcursul încercării sale de a obţine interviul cu fata, indiciile că ceea ce face e din ce în ce mai reprobabil moral vin din confruntarea sa cu structurile statului (prezentate echilibrat, dar care tind să fie mai mult benefice). La poliţie, unde victima tocmai dăduse o declaraţie, primeşte un refuz categoric la cererea sa de a-i pune cîteva întrebări. Folosindu-se de o rudă de la Guvern, ajunge la un ONG creştin unde o maică îi explică elocvent că nu consideră deloc în interesul fetei să fie intervievată de nişte bărbaţi, în situaţia recentei agresiuni. Protagonistul însă insistă, iar insistenţa sa, motivată de scuza că îşi face doar treaba, încercînd să găsească „adevărul“, ajunge prin acumularea de la o scenă la alta, culminînd cu momentul interviului, la o depăşire a limitei, la o nouă agresiune îndreptată asupra fetei.

Apărut la cîţiva ani după lansarea scurtmetrajului Artă, care aborda modul de lucru al regizorilor cu minorii prin subiectul facerii unui film cu o fetiță pusă să simuleze nişte poziţii sexuale, convinsă cu argumente privind măreţia artei cinematografice, Fixeur e tocmai punctul de la care Artă a plecat. Aşa cum explică Sitaru, căutînd o actriţă într-un oraş de provincie pentru rolul victimei din Fixeur, îşi dă seama că folosirea unei fete de 14 ani pentru a reda pe ecran felul în care ar reacţiona chiar o fată de aceeași vîrstă cu personajul, cu exact acelaşi accent bistriţean, nu unul care să pară fals, prin implicarea ei în acest proces în care trebuie să empatizeze cu victima, să intre în pielea sa, nu e un gest departe de cel al personajului principal din Fixeur, nu e, într-o mai mică măsură, o agresiune. Sitaru merge şi mai departe, arătînd în noul său film că rezultatul acestui proces artistic e totodată un produs (în cazul reportajului – un produs vandabil pentru jurnalismul străin, iar al filmului, vorbit jumătate în română, jumătate în franceză, pentru piaţa sa – festivalurile), ceea ce face demersul și mai chestionabil. Prin urmare, Fixeur nu doar enunţă o problemă morală, ci se şi află în impasul ei.

Problema sa e însă o problemă de reprezentare, strîns legată de opțiunile artistice realiste pe care le adoptă. Căci folosirea actorilor neprofesioniști, cît mai aproape de structura și semnalmentele fizice ale personajelor, reprezintă o opțiune estetică (una dintre multe altele existente), caracteristică mai întîi neorealismului și adoptată mai apoi de noua generație de regizori români. Între timp, interogarea limitelor acestui realism fusese realizată de Puiu și Porumboiu. În 2010, Cristi Puiu indica, prin Aurora, că există lucruri pe care estetica realistă le poate releva și altele pe care nu poate, folosindu-se de elipse sau de distanța camerei pentru a implica și spectatorul în această conștientizare a limitelor realismului observațional de tip „musca de pe perete“. Dar efectul acestor interogări nu a cunoscut o răspîndire prea mare, stilul realist continuînd să fie considerat de către mulți un mod mai etic de reprezentare. Fixeur arată că nu e așa. Tocmai reprezentarea realistă devine aici, prin modul în care e exploatată, neetică. Convingerea pe care se bazează jurnaliștii e aceea că „adevărul“ anchetei poate fi obținut doar printr-un interviu (fără să ia în considerare faptul că interviurile pot fi, de fapt, departe de adevăr: fata poate minți, poate omite evenimente, poate să nu și le amintească corect) sau printr-o tehnică de filmare (care să capteze momentul), iar convingerea pe care se bazează Sitaru e că o actriță cît mai apropiată de semnalmentele personajului e mai autentică. În realitate, și unii, și alții au la dispoziție multiple alte opțiuni de reprezentare, de la reconstituiri foarte stilizate, fără implicarea victimelor, la animaţii (o demonstraţie a multiplelor posibilităţi ale unei investigaţii în cheie nerealistă e The Thin Blue Line de Errol Morris). Opțiunea estetică de care țin şi unii, şi alţii cu dinții nu garantează nici adevărul, nici autenticitatea, ci, cel mult, verosimilul. 

Ancuța Proca este critic de film.