● Dovlatov (Rusia, Polonia, Serbia, 2018), de Aleksei Gherman Jr. 

Premiat recent la Festivalul de la Berlin, cel mai recent film al rusului Aleksei Gherman Jr. (n. 1976) conturează o biografie atipică, prin cîteva flash-uri, a scriitorului Serghei Dovlatov. Acțiunea acoperă șase zile din Leningradul lui noiembrie 1971, cînd viața lui Dovlatov stă suspendată între destrămare totală și raze de speranță iluzorii. Protagonistul acestui biopic nu e necunoscut – în românește, cărțile sale, aflate acum în ruptură de stoc, au fost publicate la Humanitas –, iar persecuția sîcîitoare la care a fost supus de regimul comunist îl recomandă nu neapărat ca disident neobosit, cît, mai larg, ca pe un exponent al verticalității sub vremuri strîmbe.

Gherman Jr. nu prea are treabă cu main­stream-ul cinematografic. Filmul său precedent, uluitorul Under Electric Clouds (2015), propunea o frescă estetizantă a Rusiei la o sută de ani de la Revoluția bolșevică – o țară stranie a neoanelor, atomizată de paranoia, de progresul tehnologic galopant, de moștenirea istorică apăsătoare. Acest amplu portret societal era permis de o multitudine de fire narative disparate, sarcina spectatorului fiind de a discerne între poveștile care se pot conecta și pistele lăsate intenționat în aer. Narativ, Dovlatov pare mai aproape de o linearitate convențională (filmul evoluează cronologic), dar asta nu îl face mai puțin interesant ca produs artistic, căci regizorul folosește o sumedenie de trucuri pentru a sparge progresul fluid (elipse, informații dozate cu măsură). De așteptat, filmul nu prezintă cîtuși de puțin o imagine flatantă a regimului politic, mult mai preocupat de îngroșarea rîndurilor mediocrității decît de susținerea adevăratelor talente. În acest sens, destinul lui Dovlatov – care nu va fi publicat pînă în 1989 – este simptomatic pentru umilințele și josniciile constante la care erau supuși cei care nu se conformau liniei partinice: într-o scenă, prozatorului i se dă de înțeles că povestirile lui vor fi invariabil refuzate, fiindcă ies din schema simplistă (dar agreată) de erou vs antierou. Dovlatov se mulțumește, în prozele sale, să observe, și nu să glorifice idealurile socialiste, și astfel e constrîns să facă gazetărie.

Pe de altă parte, în film, regimul opresiv e doar o față a medaliei, chiar dacă totul e condiționat de felul în care intelectualii vremii se raportează la el. În cele șase zile acoperite de narațiune, scenariul optează destul de limpede împotriva senzaționalismului facil – preferîndu-i tribulațiile reținute ale protagonistului; totuși, cotidianul personajului pare la fel de îndepărtat și de banalitatea rutinieră, căci acțiunea înregistrează, în intervalul scurt de timp, evenimente destul de importante: un scriitor ostracizat își taie o venă în văzul lumii, un prieten pictor al lui Dovlatov este ucis într-o altercație cu autoritățile, Iosif Brodski (viitorul laureat Nobel) emigrează în Statele Unite (Dovlatov îl va urma peste cîțiva ani). Un eveniment precum plecarea lui Brodski îi permite lui Gherman să își ancoreze povestea într-o zonă a autenticului informat istoric. Altminteri, filmul exploatează mai ales momente din intimitatea autorului (interpretat de către sîrbul Milan Maric), surprins între un mariaj care se desface și diverse serate la care se adună intelectuali și artiști. Scenariul documentează aceste întrevederi – adevărate oaze de libertate, departe de ochii regimului – în apartamente în care se ascultă jazz, iar discursurile abundă în referințe (îndeobște picturale: de la Pollock la Rothko, și livrești), dar și într-o nesiguranță perpetuă cu privire la ce va aduce ziua de mîine. Gherman nu se înnămolește în brizbizuri psihologice cu personajele secundare, și tocmai aparenta lor inconstanță contribuie la o narațiune mai liberă și mai realistă. Foarte inspirate sînt și personajele feminine care tot apar la răstimpuri în calea lui Dovlatov: de la încă-actuala-soție la anumite partenere din trecut sau la noi cunoștințe. Gherman se amuză, de fiecare dată, să dezamorseze aceste potențiale legături, care se sting așa cum au apărut: din senin. Filmul cuprinde și un plan oniric, căci Dovlatov are vise recurente cu Brejnev și cu un lagăr sovietic în care lucrase ca paznic în trecut: mesajul ironic rostit chiar de personaj e că, în URSS-ul acelor ani, „realitatea și ficțiunea devin inseparabile“.

Dovlatov nu e un film lipsit de umor: inițial, scriitorul jumătate evreu, jumătate armean participă la realizarea unui film de actualitate ce îi include ca personaje pe Dostoievski, Tolstoi ș.a., „chemați“ să laude o realizare muncitorească de pe un șantier; culmea, Dovlatov e singurul care pare conștient de ridicolul situației. Mai mult, pentru a supraviețui absurdului zilnic, Dovlatov recurge la ironie și detașare: pretinde, în fața unui bișnițar speriat, că ar fi ofițer al organelor legii, iar ulterior îl trimite la superiorul său, „căpitanul Kandinski“. Dar acest cotidian, evident stilizat, al scriitorului ar putea să pară monocord, surprins doar în fentarea mai mult sau mai puțin reușită a regimului. Numai că mizanscena îndrăzneață a lui Gherman – cu compoziții forfotitoare ale cadrului, mișcări de cameră ample și planuri ­lungi, în tușe gri-gălbui-maronii – diluează tezismul. E ușor de văzut în filmele lui Gherman și o aluzie tăioasă la actualul regim moscovit: în Under Electric Clouds, aluzia se realiza printr-un prezent alegoric și o autoritate căreia nu i se dădea numele; aici, ea ține de izolarea în trecut. Spre deosebire de filmele nu prea subtile ale lui Andrei Zviaghințev, Gherman are și spirit subversiv, și panaș vizual recognoscibil. Ca orice mare film, Dovlatov este mai întîi o operă de Aleksei Gherman Jr., și abia apoi una despre traiul sub vremuri tulburi.