Monica Filimon, Cristi Puiu, University of Illinois, 2017 

O noutate editorială, o carte scrisă în limba engleză şi dedicată regizorului Cristi Puiu, a apărut la începutul acestui an la editura University of Illinois. Semnată de profesorul universitar din Statele Unite Monica Filimon şi făcînd parte dintr-o colecţie de analize dedicate filmelor unor regizori contemporani, alături de cineaşti precum Agnès Varda, Lars von Trier, Jean-Pierre şi Luc Dardenne, Pedro Almodóvar şi alţii, volumul e o introducere generală, pentru neiniţiaţi, în filmele lui Cristi Puiu şi o prezentare a contextului istoric în cadrul căruia s-au născut. Colecţia din care face parte îşi propune, conform scurtei note de la început, o iniţiere în operele respectivilor cineaşti, însoţită de un comentariu istoric şi de o analiză critică incisivă, plus un interviu cu regizorul.

În ceea ce priveşte comentariul istoric introductiv, unul dintre scopurile justificate ale volumului e să ofere unui public mai larg, nu neapărat român, contextul istoric al evenimentelor din jurul momentului apariţiei noului cinema românesc: o mică lecţie de istorie decembristă şi postdecembristă, un scurt traseu al lui Puiu (cu multe referinţe, foarte detaliate, la influenţele sale din cinema, textele despre film, filozofie, ştiinţă, religie care l-au inspirat), de la studiile de la Geneva şi de la primele sale filme pînă la Sieranevada (nelansat la momentul scrierii cărţii) şi o creionare a contextului de producţie în care s-a aflat fiecare dintre aceste filme la momentul respectiv; lucruri necesare, avînd în vedere că procesul de receptare în afara ţării al acestor filme e mediat în cea mai mare parte de festivaluri, iar discuţiile din jurul lor rămîn în jurul opţiunilor regizorale, mai ales tematice. Trasarea unor linii între acest context istoric şi felul în care e reprezentat el în filmele lui Puiu e însă mistificat: personajele sînt văzute cam strict ca figuri paterne (Lăzărescu, Viorel, tatăl lui Ovidiu, Marcel), iar raportarea lui Puiu e văzută în principal ca una religioasă, a unui autor menit să medieze intervenţia unui autor divin. Între teoriile lui David Mamet despre actorie şi cele ale lui Puiu, diferenţa, conform cărţii, ar consta în faptul că Puiu i-ar fi adăugat un ingredient în plus: dragostea. Tipul acesta de interpretare aduce cartea în afara zonei de analiză critică incisivă, într-o zonă cvasi-mistică.

Volumul dedică cîte un capitol detaliat atît lungmetrajelor lui Puiu (inclusiv cu un scurt capitol despre Sieranevada, nefinalizat la momentul respectiv), cît şi scurtmetrajelor sale, Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea, Das Spektrum Europas (din cadrul proiectului „Ponts de Sarajevo“) şi proiectului de şcoală de actorie devenit film, Trei exerciţii de interpretare. Baza acestor analize e reprezentată de discuţiile autoarei cu cineastul, pe care cartea ajunge să le expună foarte detaliat şi mai deloc să le interogheze. În cazul unui film precum Aurora, în care ambiguitatea evenimentelor e o componentă esenţială a filmului şi a modului nostru de raportare la ce se petrece pe ecran, rămîne neclar dacă interpretările tranşante ale analizei din carte aparţin autoarei sau scenariului iniţial al lui Puiu. În cazul în care aceste opinii provin din interviurile anterioare, informaţiile sînt citate (de pildă, faptul că personajul notarului din Aurora ar fi fost ucis pentru că Viorel îl credea amantul fostei sale soţii), dar în altele cazuri, în care provin din discuţiile purtate cu Puiu sau din interviul din final, nu sînt (nu ştim cum a ajuns autoarea la următoarele concluzii: faptul că Viorel are un pian înseamnă că şi-ar dori ca fiica sa să moştenească tradiţia în care el a crescut, gardul din jurul casei socrilor e o fortăreaţă etc.). Afirmaţia că, pentru Puiu, ideea de pace e esenţială nu e pusă în legătură cu interviul pe care Puiu îl dă la sfîrşitul cărţii şi devine, astfel, o afirmaţie necontextualizată. Multe alte detalii rămîn neexplicate: de ce ar fi, de pildă, Mioara din Moartea domnului Lăzărescu un personaj unidimensional?

Interviul final aduce şi elemente noi, însă e focalizat, în cea mai mare parte, pe o trasare cronologică a parcursului regizoral al lui Puiu şi pe influenţele sale principale. Cîteva elemente care nu ar fi trebuit să scape editării cuprind traducerea filmului lui Mungiu ca Dincolo de dealuri în loc de După dealuri şi scrierea numelui celebrului critic James Lewis Hoberman ca Jim Hoberman. 

Ancuța Proca este critic de film.