● O creatură delicată / A gentle creature (Franța, 2017), de Serghei Loznitsa. 

Al treilea lungmetraj de ficțiune al regizorului ucrainean Serghei Loznitsa, O creatură delicată, reconfirmă predilecția acestuia pentru marea școală a cinema-ului rus. Sufletul slav are, printr-un impecabil stil clasic, o nouă reprezentare foarte profundă, după precedentele My Joy și In the fog. Loznitsa nu este însă numai un abil povestitor în imagini, ci și un spirit introspectiv și foarte lucid, de aceea problemele pe care le ridică filmul său au nevoie de o mizanscenă specială, căreia el îi oferă tot spațiul și timpul necesare, așa cum nu prea se mai fac filme în ziua de azi.

Dacă premisa este simplă – o femeie oarecare, de vîrstă medie, dintr-un cătun rusesc, pleacă să cerceteze de ce s-a întors coletul trimis soțului său aflat într-o închisoare dintr-un colț îndepărtat al Rusiei –, felul în care trama se dezvoltă este labirintic, îmbinînd armonios echilibrul formei și creionarea unui spațiu totalitar, în care nu există legi și logică, predictibil sau ierarhii instituționale, în care absurdul devine coșmaresc (trebuie să fac pușcărie pentru că vreau lapte condensat? – întreabă un personaj), iar demnitatea ființei umane este o cauză apriori pierdută.

Loznitsa (alături de directorul de imagine Oleg Mutu, colaboratorul său de cursă lungă) este mereu preocupat să decupeze chipuri din mulțime și dintr un spațiu aglomerat, exilînd deseori eroina într-un timp-capsulă (un exercițiu foarte bun în acest sens este și documentarul său mai vechi A train stop). Fețele umane, ca și sufletele, sînt aproape identice, aceiași actori interpretează uneori roluri diferite, pe un fundal – ironic – al culorilor calde, pastelate.

Extraordinara Vasilina Makovceva (actriță de teatru la bază) compune cu minimum de mijloace portretul unei femei la prima vedere insignifiantă, care în ciuda fragilității sale fizice are o ardoare interioară specifică marilor caractere, dar și o smerenie care îi dă puterea de a înfrunta totul. În acest univers închis, kafkian, dintr-un orășel de provincie din Rusia contemporană, unde SUV-urile coabitează firesc cu Volga anilor ’60, străzile au nume ca Lenin sau Marx, iar vilele decorate minimalist alternează cu insalubre locante aglomerate, nu există speranță și nu există lumină. De la șoferul de taxi la gardienii închisorii ca o fortăreață, de la gazda femeii și șmenarii locului, ba chiar și blazata activistă pentru drepturile omului din localitate, toți îi promit să o ajute să afle ce este cu soțul ei, însă toate aceste ipostaze umane sînt grotești și pervertite. În cadre desprinse parcă din Goya sau pictorii barocului, umanitatea este abolită, coruptă, larvară, fără putință de salvare și, mai grav, fără nici cel mai mic rest al dorinței de a se salva. O situație paradoxală, pe care o explică tot regizorul: „Sîntem martorii acestei situații teribile, vedem cum se succed toate aceste condiții abominabile, dar ele se produc într-un soi de coerenţă foarte armonioasă: totul pare să trăiască într-un echilibru perfect. Chiar și eroina noastră, care nu are nimic dintr-un Hamlet care vine să protesteze împotriva a tot ceea ce vede, este o parte a acestui întreg armonios. De aceea, în Rusia, ideea de progres, așa cum îl știm în Europa, nu există, lucrurile sînt mai degrabă trăite ca un ciclu, o spirală infinită. Procesele staliniste ale anilor ’20 nu au fost niciodată cercetate serios“. Sau, cum spune un alt personaj din film, „închisoarea este icoana noastră“.

Ca miză personală și semnătură stilistică, cineastul compune și o lungă scenă onirică suprarealistă, care conturează foarte bine felul în care terorismul de sorginte nihilistă s-a născut în Rusia (cu evidente trimiteri la Demonii lui Dostoievski). Aici oniricul nu este doar un limbaj cinematografic personal, ci și spațiul în care nenumitul, infernul, metafizica răului prind un chip poate mai predictibil, mai uman și chiar mai prietenos decît în realitate, cea care etalează de obicei necruțător efectele răului. Un nihilism care este acceptabil atîta timp cît nu devine cinism și nu inoculează cititorul cu disperare, cum spunea un psihoterapeut referitor la funcția terapeutică a literaturii moderne.

O creatură delicată este, cu siguranță, cel mai matur și cel mai complex film de ficțiune de pînă acum al cineastului ucrainean, însă și cel mai asumat politic. „Acest film este pentru mine o metaforă pentru o țară în care oamenii sînt mereu abuzaţi. Această țară este impregnată de toate formele de violență. Pe de o parte, există ipocrizia totală, o minciună uriașă, un cod perfect al tăcerii… și pe de alta, lucruri absolut oribile care continuă să se întîmple în fiecare zi. Pentru mine, totul este încă o enigmă foarte îngrijorătoare. (…) La noi, da: faci parte din iad. După ce ai trecut linia care separă umanul de non-uman, este aproape imposibil să faci cale întoarsă. De aceea, este extrem de dificil în Rusia să se discute despre vinovăția precisă a cuiva anume: vina este întotdeauna colectivă. Toată lumea o înțelege, o știe, o simte. Și nimeni nu poate sau nu vrea să se autosancţio-neze. Este o dezumanizare completă, care are loc de la Revoluția din 1917“, declara cineastul la conferința de presă a Festivalului de Film de la Cannes din 2017, o ediție al cărei palmares a ignorat pe nedrept acest film foarte gogolian în substanță.