● 6,9 pe scara Richter (România-Ungaria-Bulgaria, 2017), de Nae Caranfil. 

Nae Caranfil revine după două filme plasate în trecut (Closer to the Moon şi Restul e tăcere) la comedia romantică muzicală exuberantă şi la spectacolul obsesiilor momentului prezent. Din perspectiva amestecului de comedie şi musical sau a tipului de cinema pe care îl practică, dedicat unui public larg, dar inteligent, 6,9 pe scara Richter e o rara avis pentru paleta restrînsă de genuri a cinema-ului românesc. Din perspectiva încercării de a face nu doar un film plăcut, ci şi unul complex, filmul nu indică ambiţii prea mari. O intrigă clasică despre o relaţie de cuplu zgîlţîită de conflicte cît se poate de pragmatice (probleme gospodăreşti, de convieţuire, fobii) şi un spectacol de teatru care îşi propune să evoce un romantism înalt, idealizat (prin mitul lui Orfeu şi Euridice), deloc compatibil cu problemele cuplului, ajunge material pentru un comic al fricilor, exacerbate la nivelul fobiilor naţionale: toate conversaţiile se învîrt în jurul cutremurelor, televizorul e plin de experţi care anunţă Sfîrşitul Lumii, cele două personaje cumpără, din greşeală, un apartament într un bloc tot cu bulină. 6,9 pe scara Richter e, conform personajelor, limita de rezistenţă la cutremur a blocului lor şi, în sens mai larg, a vieţilor lor în cuplu.

Aceste isterii generalizate capătă formă în personajul tipic filmelor precedente ale lui Nae Caranfil, prezent aici sub forma unui actor bonom-molatec pe nume Tony (Laurenţiu Bănescu), pe cale de a deveni celebru ca urmare a cîştigării rolului principal într-un musical, dar care nu pare să se bucure deloc de perspectiva succesului şi a faimei. Motivele par să fie două: visează încontinuu cutremure şi se confruntă cu o căsnicie din ce în ce mai şubrezită de fobiile soţiei sale Kitty (Maria Obretin). Problemelor căsniciei nu le răspunde cu vreo încercare de soluţionare, nu-i trece prin cap, de pildă, că ar putea să facă ceva pentru a combate starea depresivă a soţiei, se gîndeşte doar că ar vrea să pună capăt căsniciei, dar îi e frică de isteria soției. Oponentul său cu iz mefistofelic (Teodor Corban într-o cu totul altă ipostază decît în ultimele sale filme), tată iresponsabil, fost aviator, pierde-vară, purtător de cămăşi hawaiiene, neafectat nici de cutremure, nici de problemele căsniciei, nici ale vreunei alte responsabilităţi, vine să-i zdruncine şi el, puţin mai tare, viaţa. I se prezintă brusc după zeci de ani, se roagă să îl primească umil pe canapea, după care îi foloseşte apartamentul pentru întîlniri cu prietena sa mult mai tînără şi îl trimite să doarmă cu soţia la hotel. Tony e genul care tace şi înghite, credul, poveştile tatălui, dar parcă drumul oponentului său e mult prea lin: rezistenţa sa la bramburelile tatălui e nulă şi, practic, cărţile sînt cîştigate de la bun început: nu e minciună care să nu i fie crezută, nici farsă care să nu-i iasă. Acestei perspective falocentrice a filmului îi corespund şi nişte personaje feminine pe măsură. Kitty nu e doar un personaj feminin departe de a fi flatant, ci e, mai mult încă decît personajul tatălui sau al fiului, stereotip: face achiziţii neinspirate (de tipul unui apartament într-un bloc care stă să cadă), are probleme legate de propria imagine, e hipergeloasă, nu are serviciu şi singura sa preocupare sînt decorațiunile feng shui.

Partea a doua a filmului, în care spectacolul de teatru se împleteşte cu planul pragmatic al căsniciei, capătă dinamism. Spectacolul, ca şi căsnicia, nu iese după cum fusese planificat, musical-ul capătă accente de slapstick (actorii trebuie înlocuiţi, podeaua e alunecoasă), iar o parte din comedia de pînă atunci se contaminează de emoţia fanteziei într-o scenă în care Tony pare să redescopere ceva din farmecul lucrurilor, dincolo de latura lor isteric-înfricoşătoare. Punerea în scenă a numerelor de dans, care ies din spaţiul teatrului într-un spaţiu nerealist, fantastic, e o demonstraţie de exuberanţă, pe cînd rezolvarea conflictelor personajelor rămîne, totuşi, neconvingătoare. 

Ancuța Proca este critic de film.