Barbara (Franța, 2017), de ­Mathieu Amalric. 

În Barbara, Mathieu Amalric este Yves Zand, regizor căzut în admirație față de Brigitte (jucată strălucit de Jeanne Balibar), actrița destinată să o încarneze pe cîntăreața Barbara în biopic-ul imaginat de Zand. Dar a pune astfel problema înseamnă a întoarce spatele adevăratei esențe a filmului, iar dacă încă din prima frază numele par să se încalece pînă la confuzie, este pentru că Amalric-regizorul se folosește expert de posibilitățile metaficțiunii și ale intertextualității. Cuvinte mari pentru un film vaporos care mizează pe latura diafană, dificil de captat, a (biografiei) cîntăreței; și totuși, Barbara nu duce lipsă de ambiție: mare parte din film se bazează pe interpretarea fără cusur a lui Jeanne Balibar (recompensată cu César), prezență deopotrivă electrizantă și enigmatică. Filmul mizează pe aceste trăsături caracteriale (ranforsate de prestația lui Amalric în rolul unui regizoraș harnic, însă lipsit de replică în fața acestor dive absolute – Barbara reală și Barbara din film), dar mai ales pe confuzia dintre personajul real și cel ficțional. Filmul-în-film e doar o fațetă din Barbara; s-a tot susținut că rezultatul e mai curînd un „antibiopic“, din moment ce Amalric se arată mai interesat de explorări psihologice, de acele ­mici momente dintre momentele esențiale prinse de obicei în biografii. Pentru realizarea acestui proiect, Amalric (regizorul și personajul-regizor) face apel la două lucrări: cartea lui Jacques Tournier Barbara ou les parenthèses și documentarul realizat de Gérard Vergez în timpul unui turneu din 1972 al cîntăreței. Pe toată durata lui, filmul lucrează la combinarea și, în fine, suprapunerea multiplelor straturi de realitate (și mit), document, ficțiune, ficțiune-în-ficțiune; în momente-cheie, Amalric recreează viniete din documentarul lui Vergez, care o surprind delicat pe Barbara în mașină între două concerte, pierdută în propria lume. Principiul funcționează tocmai fiindcă regizorul nu face concesii publicului în ce privește demarcarea materialelor de natură diversă folosite în film; totul conspiră pentru pierderea spectatorului – și pentru ca Jeanne Balibar-Brigitte să devină Barbara. Amalric nu e doar un actor talentat, ci și un regizor cu o sensibilitate artistică interesantă. În Tournée interpreta un soi de impresar/producător over his head al unei trupe de cabaret burlesc, rudă îndepărtată a regizorului din Barbara (nu întîmplător pe amîndoi îi cheamă Zand, chiar dacă prenumele diferă); regăsim ceva din demersurile anxioase ale acelui personaj și aici – acompaniate în acest caz de o chimie improbabilă cu Brigitte/Barbara. Însă în Tournée, studiul caracterial al artistului chinuit (care pare să-l intereseze mai mult sau mai puțin pe Amalric) rămînea în definitiv subdezvoltat. Barbara este, prin comparație, cel mai ofertant film al său.

Barbara va fi proiectat în cadrul Festivalului Filmului Francez pe 26 aprilie și pe 1 mai. 

 Pour le réconfort / Confort și consolare (Franța, 2017), de Vincent Macaigne. 

Am inclus Pour le réconfort într-un Top 10 al celor mai bune filme de anul trecut, dar nici acum senzația contrariată cu care am rămas după vizionarea lui nu s-a disipat. Filmului i se pot imputa multe: că arată (și se simte) nefinisat pe la încheieturi, că e teatral (în sensul peiorativ al cuvîntului), că toate replicile i sînt lătrate, și nu rostite. Cred că toți acești factori contribuie decisiv la succesul lui – sau, dacă nu la succes (căci trebuie spus că Pour le réconfort e totuși inegal pe durata sa), atunci cu siguranță la crearea unui anume șarm. Filmul aduce cu un bătăuș ingenuu, care nu prea știe cum să-și dozeze violența. Macaigne, ca și Amalric, e mai cunoscut ca actor, însă pentru cei obișnuiți cu distribuțiile sale în comedii franțuzești – prudență: ­Pour le réconfort e departe de eforturile care l au consacrat ca actor. Macaigne seamănă din punctul ăsta de vedere cu John Cassavetes: s-ar zice că aparițiile sale în filme cu buget substanțial n-ar avea alt scop decît finanțarea unor proiecte de talie mică – intime, personale. Asemănarea nu se oprește aici: Cassavetes (poate cel mai mare cineast independent american) obișnuia – în cele mai bune filme ale sale – să turneze cu o mînă de prieteni în propria casă; filmele lui se bazau pe improvizație, erau ca și inexistente în lipsa forței actorilor și căutau să obțină anumite momente documentare de vérité, un adevăr al emoției. Același principiu și pentru Macaigne, care a filmat această poveste cu cîțiva actori din trupa sa de teatru, pe care îi cunoaște bine. Filmul se ia în serios, iar rîsul spectatorului, cînd apare, e stopat în pripă; nu o dată m-am chinuit să disociez mental imaginea lui Macaigne-actorul (în rol de loser cu sensibilitate poetică) de cea a regizorului care oferă fără menajament această narațiune ancorată puternic în social. Cineastul neofit optează pentru planuri lungi și un format îngust (1:33), care încadrează și izolează chipul; formația sa teatrală îl face imun la convenții cinematografice. Povestea e simplă: doi frați aparținînd unei familii burgheze au făcut praf banii tatălui, iar acum se întorc dezabuzați în ținuturile natale. Însă realitatea din teren nu e cea la care se așteptau: prieteni resentimentari care-i confruntă pe șleau cu decalajul de clasă, tensiuni sociale care ies în fine la suprafață, acum că toți sînt la fel de vulnerabili. Coloratura la stînga e o evidență, dar filmul e atît de angajat și atît de preocupat să livreze un mesaj despre o stare de fapt, încît nici măcar nu mai pare tezist – doar dezarmant de sincer. Sînt multe momente de vérité (urlat, subliniat în fel și chip) în acest film susținut de actorii dirijați de Macaigne; nici o scenă nu se compară însă cu monologul unui om al străzii (care își joacă propriul rol), în parte delirant, în parte hiperlucid. Monolog care demonstrează, ca în piesele lui Shakespeare (de care Macaigne pare vădit influențat), că adevărul s-ar putea să fie în altă parte.

Pour le réconfort va fi proiectat în cadrul Festivalului Filmului Francez pe 27 aprilie.