Ce ştii tu despre mine / Sage femme / The Midwife (Franţa, 2017), de Martin Provost. 

Despre prietenia improbabilă dintre două personaje opuse, dintre care unul se află într-o criză existenţială, căreia îi va găsi sau nu rezolvarea, se fac multe filme în fiecare an. Anul acesta, cel puţin, La pazza gioia de Paolo Virzì şi 6,9 pe scara Richter de Nae Caranfil au personaje și povești care se folosesc de această schemă. Sage femme este şi el despre două femei, Béatrice și Claire (Catherine Deneuve și Catherine Frot), care ar fi putut fi, în urmă cu 30 de ani, mamă (vitregă) şi fiică, dacă Béatrice nu ar fi hotărît să plece, lăsîndu-și viitorul soţ și pe Claire, fiica lui dintr-o căsnicie anterioară. Atunci cînd Béatrice apare din nou în viața lui Claire, pentru că are o tumoare pe creier și o conștiință încărcată, intră în aceeași convenție narativă ca Claire să o respingă, iar apoi, să înceapă încet-încet, sub presiunea ei, să o accepte, îngrijind-o și luînd-o pînă la urmă în casa sa. De asemenea, stă în schema clasică a filmului ca Claire să adopte o parte din obiceiurile lui Béatrice şi să sufere o transformare pînă la final, în Sage femme fiind vorba, în sens larg, de deschiderea ei către lume, iar mai concret, de o relație de cuplu nouă și de mai mult vin. Dacă filmul se ridică deasupra acestei scheme, o face mai ales prin ceea ce adaugă cele două actrițe, atît cît le permit limitele trasate personajelor – interferențele, nuanțele, sugestiile care ies la iveală din momente de pură banalitate.

Într-una dintre scene, Béatrice, aflată la masa de poker, pierde legătura cu lumea exterioară din cauza bolii – sunetul diegetic se întrerupe, imaginea devine neclară și pentru cîteva secunde se face liniște, pentru ca apoi să revină, cu tot cu melodia care se auzea în sală. Însă emoția creată de această întrerupere, care ne indică faptul că personajul pierde ceva, că petrecerea începe să se sfîrşească pentru cineva care fusese sufletul ei, e incomparabilă cu emoția rafinată creată de Deneuve atunci cînd se demască într-un dialog în care spune că îi mințise pe Claire şi pe tatăl său că are origini nobile.

Faptul că personajele ni se dezvăluie astfel, prin banale conversaţii, se datorează şi spaţiului pe care dramaturgia (scenariul îi aparţine tot lui Martin Provost) îl acordă unor momente mai puţin importante (discuţii, glume, călătorii) în detrimentul altora, evenimente de viaţă majore, tratate mai marginal. Claire devine bunică, ceea ce ar trebui să însemne mult pentru ea, dar în afară de momentul anunţării sarcinii şi al naşterii, evenimentul nu mai e menţionat. Béatrice trece printr-o operație pe creier, moment omis din film printr-o elipsă, dar noi o vedem după aceea, cînd Claire vine să o viziteze şi nu discută cine ştie ce, deși operația ar fi putut fi un moment de suspans. Claire, pe de altă parte, se dedică zi și noapte meseriei sale de moașă la o maternitate de stat care se închide și rămîne fără lucru, fiind nevoită să treacă la un spital privat, unde nu își dorește să se pună în slujba politicii comerciale, vrea doar să își folosească experiența, aşa cum a făcut-o pînă atunci. Evenimentul ar fi fost de ajuns regizorului Ken Loach pentru un film întreg, dar aici ocupă foarte puțin spațiu – o conversaţie din mers cu angajata spitalului de stat în care Claire află ce pretenţii au şi în care îi spune ce îşi doreşte ea, totul în cîteva replici.

E drept că Catherine Deneuve și Catherine Frot dau nota cea mai personală filmului, dar ar trebui menţionat că nici personajele lor nu sînt atît de plate. Béatrice e o femeie care, atunci cînd află că are o tumoare pe creier, vrea să se salveze trăind și mai mult, absorbind prin toți porii experiențe (mîncare, băutură, poker). Dar cu toate indiciile că e absorbită de sine, de aproape fiecare dată cînd își pregătește un festin la restaurant și o întrerupe o ceartă cu Claire, Béatrice își lasă tot de atîtea ori masa, plătește și iese în fugă, ceea ce e deja un indiciu din naraţiune că e mai mult decît am bănuit.

La fel, dacă e tipic pentru o astfel de poveste ca Claire să se lase înşelată (de pildă, privind banii), Claire nu ajunge să fie – banii îi sînt returnaţi. Ceea ce o ridică deasupra tipologiei ei e faptul că ştie foarte bine de la început cu cine are de-a face, îşi aminteşte bine de ceea ce îi reproşează lui Béatrice (şi are ce să îşi amintească) şi, cu toate acestea, i se deschide, o primeşte în casa sa şi o îngrijeşte aproape matern. Pe de altă parte, relaţia pe care o începe are un rol instrumental – măsoară transformarea lui Claire în gradul de deschidere faţă de Paul, în evoluţia acestei relaţii. Imaginile metaforice, de pildă barca scufundîndu-se ca simbol al dispariţiei, accentuează inegalitatea filmului, între momentele sale de vîrf cu cele două actriţe, care funcţionează spontan, şi cele intenţionat, apăsat sugestive. 

Ancuța Proca este critic de film.