Gustul pentru documentare este la fel ca acela pentru lectură. Se cultivă şi te poate schimba ca om. Ar trebui să vedem filme documentare pentru că, în esenţă, ne fac mai curioşi şi mai receptivi la lumea din jur. Nu factual, nu mai ahtiaţi după informaţie. Ci mai empatici şi mai deschişi. Mai dispuşi să înţelegem oameni şi mai puţin ataşaţi de ideile preconcepute.

Documentarele sînt foarte bine primite în vestul şi nordul Europei. Televiziunile le alocă sloturi întregi, la ore cu audienţă largă, şi oamenii merg în număr mare la festivaluri. Dar în restul Europei nu este la fel. Marele public nu e interesat să plătească pentru un gen de film considerat underground, şi multe documentare valoroase trec prin festivaluri şi atît. Fondurile de promovare sînt puţine şi în general se crede că filmul documentar nu e profitabil. Posturi ca Discovery Channel plătesc extrem de puţin pentru un film independent. Cele care ajung şi rămîn pe piaţă sînt filme spectaculoase vizual, despre natură, blockbustere de genul filmelor lui Michael Moore şi cîteva filme bune, care au parte de promovare puţină şi rămîn în mare necunoscute, doar pentru cîţiva iniţiaţi.  

Deşi în România există cîteva festivaluri de documentare (Astra, One World), ele sînt – şi din păcate rămîn – un sector de nişă, prea puţin explorat şi promovat. Şi asta e o mare pierdere. Iubesc documentarele şi nu cred că sînt adresate unei elite sau unei anume nişe de audienţă. Documentarele sînt pentru toată lumea.

Ideile preconcepute ţin publicul departe de ele. Cel mai des se crede că sînt plictisitoare. Dar cine le crede astfel e limpede că nu a văzut niciodată un documentar care să facă dreptate genului. După ani de zile de Teleenciclopedia şi Discovery Channel – le-aş numi „tabloide ale genului“ – şi totodată fără alte opţiuni, nu e de mirare că imaginea unui documentar este a unui mix de chipuri ale unor experţi, intercalate cu imagini care le ilustrează cuvintele. Asocierea aceasta este cel puţin limitată, pentru că lumea documentarelor este, de fapt, cu mult mai vastă. Într-un film documentar bun, imaginile duc povestirea mai departe, şi nu naraţiunea. Tehnicile narative ale documentarului actual sînt mai complexe, iar scopul nu este strict de informare. De fapt, multe ştiu să fie captivante şi chiar pline de suspans. Altele sînt poetice, filme în care camera transformă imaginile în metaforă şi, pe lîngă povestire, de cele mai multe ori, filmul atinge teme universale iar publicul empatizează cu personajele.

Două exemple îmi vin în minte: Man on Wire (2008, regie James Marsh), documentar care încă de la apariţie s-a bucurat de premii şi popularitate, şi a fost difuzat inclusiv în cinematografe. Filmul spune povestea excepţională a lui Philippe Petit, un francez care, în anii ’70, făcea echilibristică pe sîrmă, la înălţimi foarte mari. În acea perioadă, Petit a cucerit mai multe înălţimi, punctul culminant fiind pe 7 august 1974, cînd a străbătut de opt ori distanţa dintre cele două turnuri gemene de la World Trade Center din New York. Filmul este mai mult decît o sumă a succeselor lui Philippe. Este mai curînd o povestire despre pasiune dusă la extrem, pasiune al cărei cost se reflectă în viaţa personală. Această pasiune, riscul şi în acelaşi timp esteticul dintr-un astfel de act par nejustificate. Şi totuşi, filmul, care în bună parte este narat de Philippe Petit însuşi, dă nuanţă unui risc vecin cu arta. Motivaţia lui nu pare logică şi nici utilă. Este simpla pasiune pentru risc şi dorinţa de a face ceva impresionant şi memorabil.

Mai recentul Searching for Sugar Man (2012, regie Malik Banjelloul) spune povestea misterioasă a lui Sixto Rodriguez, un artist al anilor ’60 din Statele Unite, care, în ciuda talentului său şi a dedicaţiei, nu a reuşit să se strecoare prin sita fină a industriei muzicale. În mod inexplicabil, totuşi, muzica sa ajunsă în Africa de Sud a devenit un soi de soundtrack al tuturor tinerilor care în vremea aceea luptau pentru drepturile omului şi antiapartheid. Rodriguez a rămas, pentru întreaga lume, un mister prins în mituri urbane, se auzea că artistul s-ar fi sinucis în timpul unui concert. Filmul este povestea a doi fani din Cape Town, un jurnalist (Craig Bartholomew-Strydom) şi un proprietar de magazin de discuri (Stephen „Sugar“ Segerman), care pornesc să găsească adevărul despre Rodriguez. Naraţiunea evoluează pe măsura descoperirilor, intercalate cu interviuri şi relatări din trecut, iar soundtrack-ul este chiar muzica lui Rodriguez. Dar asta nu e tot şi n-ar fi suficient pentru a face un film care să trezească interes general. Pentru mulţi, muzica în sine, rămasă pînă acum în anonimat, este o descoperire. Pe lîngă asta, Searching for Sugar Man este o poveste excepţională despre şansă, despre talent şi succes. Este un film care te ţine alert pînă la capăt, care construieşte o imagine sensibilă şi empatică unui artist pierdut şi redescoperit, şi care te face să vrei să-i asculţi neapărat muzica.

Pe lîngă poveştile angajante pe care le spun, documentarele reflectă lumea în care trăim şi o aduc mai aproape. O a doua idee preconcepută pe care am întîlnit-o este aceea că documentarele sînt deprimante şi militante. Cred că ideea de film militant ca demers pornit cu intenţia de a da de gîndit asupra unei teme este des confundată cu imaginea unui film trist, făcut pentru a stoarce lacrimi din audienţă. De fapt, multe filme documentare pornesc de la o întrebare sau o dilemă căreia îi caută un răspuns, şi nu de la o idee pe care să încerce să o demonstreze. Cele care abordează teme sociale sau legate de mediu povestesc un caz sau aduc argumente, dar lasă publicului libertatea de a-şi forma propria opinie. Cu toate că din multe documentare aflăm lucruri noi, în esenţă, nu detaliile sînt importante, ci felul în care ele oferă o înţelegere mai profundă. De multe ori, înţelegerea este legată de capacitatea publicului de a se pune în papucii altcuiva, şi e o invitaţie la empatie, nu o pledoarie şi nici o lecţie. Scopul documentarelor pe probleme sociale sau de mediu este să deschidă o discuţie, să incite curiozitatea şi să invite la implicare, fără a sugera varianta corectă. Nu toate reuşesc însă.

Supravieţuind progresului (2011, regie Mathieu Roy şi Harold Crooks), de exemplu, este un film bine documentat, însă teribil de copleşitor şi apocaliptic. Cu toate că documentează realităţi evidente ale impactului progresului tehnologic şi industrial, filmul nu oferă soluţii, ci doar o perspectivă întunecată. Însă multe filme reuşesc să invite la implicare, fără să copleşească. Suficient de multe încît să merite a fi căutate şi văzute. Astfel de documentare sînt o fereastră spre idei noi şi lumi necunoscute.

Aţi putea crede că nu aveţi nimic în comun cu un copil născut într-un bordel din India. Citind frînturi de ştiri şi informaţii, poate aveţi deja o părere despre statutul femeilor musulmane şi rolul lor în societăţile din Orientul Mijlociu. De asemenea, aţi citit şi aţi văzut suficiente imagini, ca să ştiţi deja cum arată sărăcia cruntă. Ce nevoie ar mai fi să vedeţi filme despre toate astea?  

Imaginea vieţii unui copil născut într-un bordel inspiră milă, o femeie a cărei perspectivă de viitor este limitată la o căsătorie aranjată pare demnă de compătimit, iar sărăcia are, în mare parte, aceeaşi faţă a suferinţei. De multe ori, astfel de înţelegeri generalizate îi fac pe oameni să creadă că nimic nu poate fi schimbat, că lucrurile au un caracter definitiv şi că ceilalţi aparţin unei alte lumi, îndepărtate. Dar cînd copilul nu e doar o idee abstractă, ci un personaj real, percepţia se schimbă, la fel şi înţelegerea unor realităţi de viaţă. Born into Brothels (2004, regie Zana Briski), un documentar premiat la Oscar, nu spune povestea copiilor născuţi în bordele, în general, ci povestea lui Shanti, Puja, Avijit şi a prietenilor lor, a căror viaţă se schimbă cînd învaţă să facă poze. Este un film despre prietenie, curiozitate şi deschidere, şi despre obstacolele din calea încercării de a sparge cercul sărăciei, obstacole care ţin de individ, dar şi de atitudinea familiei şi a societăţii. Iar societatea sîntem noi.  

Un alt film, Rafea: Solar Mama (2012, regie Mona Eldaief şi Jehane Noujaim), spune povestea unei femei a cărei unică perspectivă de viaţă este căsătoria şi sărăcia într-un trib de beduini din Iordania. Rafea este o femeie analfabetă, mamă a cinci copii, într-o lume în care capacităţile femeii sînt în general minimalizate. Dar Solar Mama nu este un film despre sărăcie sau despre femei musulmane în general, ci despre o femeie anume şi despre cum se poate schimba un om, în aparenţă fără şanse, cînd ajunge să fie convins că poate schimba ceva. Rafeei i se oferă pe neaşteptate şansa de a învăţa să construiască panouri solare, la o şcoală din India. Filmul nu o priveşte doar pe Rafea şi evoluţia ei ca om, ci urmăreşte şi schimbarea atitudinii bărbaţilor faţă de ea, într-o comunitate musulmană conservatoare. Cînd Rafeei i se oferă şansa de a învăţa şi a călători, susţinerea vine din partea a doi bărbaţi foarte diferiţi. Primul este responsabilul de program, care lucrează pentru Ministerul Agriculturii din Iordania, un ins de la oraş, educat. Al doilea este – contrar aşteptărilor publicului – şeful tribului, un bărbat în vîrstă, trăit în deşert, care vede şansa atît pentru Rafea, cît şi pentru întreaga comunitate.

Oricît de extravangant sau de binecunoscut ar putea părea un subiect, oricît de îndepărtat şi desprins de realitatea vieţii noastre, un documentar bun îi dă nuanţe şi îl face să atingă un numitor comun – umanitatea din noi. Atunci, personajele nu mai inspiră milă, căci mila e un sentiment periculos, pentru că îl pune pe cel „demn de milă“ într-o poziţie inferioară. Filmul deschide accesul la umanitatea din noi ca punct comun, şi, atunci, poţi să relaţionezi cu personajele de la egal la egal. Filmul transformă categorii şi stereotipuri în oameni reali, cu feţe distincte, nume şi voci. Astfel, devin oameni ca şi noi, care se autodefinesc şi se reprezintă.

Bianca-Olivia Niţă este jurnalistă şi scriitoare.