Recentul premiu cîştigat de Dana Bunescu la Festivalul de Film de la Berlin pentru o contribuţie artistică excepţională, prin montajul filmului Ana, mon amour (r. Călin Peter Netzer), este o recunoaştere minoră în contextul mai larg al unei cariere artistice remarcabile (dar necunoscută pentru un public larg) care reiese cu uşurinţă la o simplă enumerare a filmelor la care a colaborat pînă acum în calitate de monteur și designer de sunet. De la Moartea domnului Lăzărescu (r. Cristi Puiu) la 4 luni, 3 săptămîni și 2 zile şi După dealuri (r. Cristian Mungiu), Cînd se lasă seara peste București sau Metabolism (r. Corneliu Porumboiu), Toată lumea din familia noastră, Aferim! şi Inimi cicatrizate (r. Radu Jude), pentru a aminti doar titlurile cele mai sonore, Dana Bunescu a semnat montajul şi/sau a lucrat ca designer de sunet pentru cea mai mare parte din cele mai importante filme ale cinema-ului românesc post-2000. Pe lîngă filme de ficţiune, a colaborat şi la documentare (Marele jaf comunist de Alexandru Solomon, experimentalul Al doilea joc de Corneliu Porumboiu, Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu de Andrei Ujică sînt doar cîteva dintre ele). Implicarea sa în procesul de creaţie al acestuia din urmă – neobişnuitul şi remarcabilul documentar de montaj regizat de Andrei Ujică – e mai apropiată de poziţia unui coautor. Pe lîngă lungmetraje, numărul de scurtmetraje la care şi-a adus contribuția ar mai umple încă o listă. Iar în ceea ce priveşte filmele regizate de Călin Peter Netzer, Poziţia copilului, cu care acesta cîştigase Ursul de Aur în 2013, beneficiase şi el de implicarea Danei Bunescu în ambele secţiuni, de montaj şi de design de sunet. Una peste alta, nu e nevoie de prea multe săpături în istoria recentă a ultimilor douăzeci de ani de cinema românesc pentru a-ţi sări în ochi contribuţia sa marcantă.

Cu toate acestea, numele Danei Bunescu e foarte rar amintit în comparaţie cu numele regizorilor (şi chiar ale scenariştilor) cu care a colaborat, chiar şi atunci cînd importanţa activităţii de montaj e crucială (cazul cel mai evident rămîne Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu). Opţiunile artistice ale celor responsabili de montaj sau de designul de sunet sînt rareori discutate ca decizii importante în analiza filmelor respective – accentul cade mereu pe viziunea pe care regizorul, eventual în colaborare cu scenaristul, vrea să o impună și mai puțin pe opțiunile făcute pas cu pas pentru a da formă acestei viziuni. Festivalurile de film nu se întrec nici ele în a recunoaşte activitatea artistică a celorlalţi participanţi la procesul artistic al facerii unui film (nici în cazul celor mai mari, precum cel de la Cannes, nici în cazul celor românești). Majoritatea premiilor le revin regizorilor, actorilor şi scenariştilor. Într-un interviu luat de Gabriela Filippi și Andrei Rus în revista Film Menu (https://filmmenu.wordpress.com/2014/11/10/interviu-dana-bunescu/), menit să contribuie la îndreptarea acestei lipse din discursul public, Dana Bunescu detalia procesul prin care lucrase la cele mai importante dintre aceste filme. Ceea ce criticul de film Alex. Leo Şerban găsise remarcabil la un film precum 4 luni, 3 săptămîni și 2 zile (r. Cristian Mungiu), faptul că „spectatorul este luat ostatic al întîmplărilor de pe ecran“, datorează mult elementelor pe care Dana Bunescu le adăugase în film. Așa cum explică aceasta, sunetele de exterior adăugate pentru a crea un disconfort spectatorului (cîini care latră, zgomotul de sticle sparte, de trenuri care se aud în depărtare) şi ritmul pe care îl are filmul au fost lucruri la care contribuise major: „Toate scenele de la finalul filmului sînt refăcute, bucăţică cu bucăţică, din sunete separate. Otilia sînt eu – eu respir acolo, toţi paşii, toate ambianţele şi zgomotele care se aud le-am provocat noi, încercînd să găsim locuri cît mai liniştite în oraşul acesta“. Cea mai complexă contribuție a sa într-un film cred că rămîne cea de la Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu. Crearea unei ficțiuni exclusiv din materiale de arhivă, fără comentarii sau inserturi care să explice spectatorului cît mai clar evenimentele, fusese făcută prin implicarea sa alături de Andrei Ujică la crearea pas cu pas a sensurilor pe care spectatorul trebuia să le perceapă. Gradul de minuțiozitate la care au recurs pentru a obține efectele dorite în scena înmormîntării lui Gheorghe Gheor­ghiu-Dej e descris în același interviu în care Dana Bunescu vorbește despre încercarea de reconstituire a tăcerii din cadrul unei înmormîntări: „Am văzut și ascultat foarte multe îmormîntări și pînă la urmă am găsit cîteva elemente din care să pot să recompun acea senzație de tăcere apăsătoare. Este un soi de aer, un soi de fîșîit, care nu este însă mort și pe care l-am adunat în bucățele mici din înmormîntarea prințesei Diana și din înmormîntarea lui Kennedy.“

Încercarea de a detecta o amprentă personală de la un film la altul poate că e un demers mai mult decît dificil și posibil failibil, căci se mulează pe intenții și viziuni diferite, de la un regizor la altul. Contribuţia sa artistică excepţională, care ar trebui amintită cît mai des, e însă evidentă și nu ține doar de Ana, mon amour, ci de cinematografia românească a ultimilor douăzeci de ani. 

Ancuța Proca este critic de film.