Les fântomes d’Ismaël / Fantomele lui Ismael (Franța, 2017), de Arnaud Desplechin. 

Fantomele lui Ismael de Arnaud Desplechin este, pe scurt, încă un film care încearcă să exorcizeze pentru profani mitul creatorului de film. Deloc întîmplător, protagonistul peliculei este regizorul Ismaël Vuillard. Excesiv în toate, dar mai ales în spirit și temperament, acesta se confruntă cu mai multe crize, care au neinspirația de a se produce relativ simultan: noul film la care lucrează avansează greoi, inspirat de rolul fratelui său Ivan Dédalus într-o palpitantă narațiune cu spioni, relația serenă cu Sylvia, care îi aduce mult echilibru interior, este periclitată de reapariția subită a fostei soții Carlota, fostul socru Henry Bloom are el însuși propriile obsesii legate de fiica dispărută sau de rolul său ca evreu în Rezistența franceză, plus concluziile unui final de carieră de cineast.

Autor al unor filme ludic-intelectuale și al unui univers al său, în care a știut să-și atragă un public fidel, Desplechin se simte foarte confortabil în a provoca cinefilii să îl urmeze între meandrele întortocheate ale naturii umane, într-un permanent registru sofisticat, totuși accesibil, care îmbină referințele literare, artele plastice, filozofia sau istoria cinema-ului. Francezul recunoaște influența unor Truffaut sau Alain Resnais, dar și apetitul pentru alambicatul stil vizual și literar al lui Godard. Sigur, Arnaud Desplechin face eforturi, unele admirabile (Rois et reine și Un conte de Noël în primul rînd) de a prinde grupul marilor cineaști francezi contemporani (Jacques Audiard și Bruno Dumont, chiar și François Ozon în unele filme), totuși distanța față de aceștia rămîne. Iar în acest film, cel mai grav suferă siguranța intenției regizorale, astfel încît numeroasele fire narative expuse în paralel sau cu dese oscilări dintre trecut spre prezent sînt intrigante, dar duc și la confuzie în lipsa acurateții care să le ordoneze. O coerență internă pare să lipsească sau cel puțin nu ajunge la marele public, confruntat simultan, chiar dacă cu umor și ironie, și cu non-prezențele din titlu, și cu demonii interiori ai autorului.

Fantomele lui Ismael funcționează mai bine punctual, în micro-universuri de sine stătătoare, după structura film în film, decît în ansamblu. Cel mai reușit astfel de film în film este dinamica relației de cuplu dintre Ismael (interpretat de actorul-fetiș al lui Desplechin, versatilul Mathieu Almaric) și noua sa parteneră, Sylvia (Charlotte Gainsbourg), o astrofiziciană cu o viață austeră, blocată simultan de strania ei pasiune pentru bărbații căsătoriți și de rolul de mamă pe care îl joacă față de fratele cu handicap. Cei doi impecabili actori francezi au o chimie palpabilă și o bună inteligență a jocului, servită deseori de dialoguri literare („Nu știu cum să te înșel. Nu știu să mă iubesc îndeajuns ca să te rog să vii cu mine“, „Am nevoie să fug pentru a exista un pic“). Un alt film în film creează Carlotta, soția dispărută subit cu 21 de ani de urmă. Marion Cotillard oferă genul de personaj care a consacrat-o: femeia misterioasă, senzuală și romantică, aici suferind de o sensibilitate maladivă, cea care fuge de sine mai mult decît de ceilalți și care reapare subit pe plajele franceze, după un îndelungat periplu exotic, ca o tainică prezență în viața soțului și tatălui său. Maestru al portretelor feminine, Desplechin surprinde și cu personajul baroc interpretat de talentata Alba Rohr-wacher, care dă viață Fauniei, o seducătoare actriță izvorîtă parcă din scrierile lui D’Annunzio, un faun modern ce pare mai degrabă un alter ego al lui Ismael („Ești invaziv, crești în mine ca un cancer. Vorbesc ca tine, gîndesc ca tine, mi-e teamă să dispar“).

De parcă nu era suficient, nici Ivan, fratele diplomat (Louis Garrel), nu are parte de o viață mai puțin palpitantă, dimpotrivă. Recrutat tîrziu în diplomație, grație mai degrabă geniului său în a învăța ușor limbi străine rare decît unui CV notabil, Ivan are o naivitate prea vizibilă ca să nu devină suspectă, plus o sinceră relație de dragoste și ură cu fratele mai mare. Excedat, Ismael îl anunță pe Zwy, producătorul filmului său, îngrijorat că acesta dispăruse subit de pe platourile de filmare pentru a se regăsi, că Ivan ar fi murit. Tot acest colaj deconcertant are și un leitmotiv vizual, tabloul expresionist Ceață de lavandă al lui Jackson Pollock. Aceste jocuri pronunțat autoreferențiale și autoironice au, ce-i drept, o miză asumată, pentru că, așa cum mărturisea într-un interviu autorul, „cinema-ul e realitatea, însă e realitatea atunci cînd ea devine fascinantă“. Extrapolînd, fascinația e, în Fantomele lui Ismael, în ochii spectactorului.