I-am întrebat pe cîțiva dintre criticii de film care sînt titlurile pe care o să le vedem în toamna asta pe ecrane. Mai ales că multe dintre ele au avut deja proiecții în festivalurile internaționale. Recomandările lor sper să funcționeze ca o invitație la cinema. Aveți de unde alege. Vizionare plăcută!

● Ionuț MAREȘ

Cel mai ambițios film românesc din 2018, Touch Me Not, de Adina Pintilie, și-a amînat, din păcate, lansarea în cinematografe pentru începutul anului viitor (deși nu ar fi stricat o ieșire în jurul datei de 7 octombrie, ziua „referendumului pentru familie“). Așa că l-aș trece cap de afiș pe o listă de recomandări pentru 2019. Altfel, pentru mine, cel mai așteptat film românesc care va ajunge în această toamnă în săli este Alice T., de Radu Muntean (9 noiembrie). O spun chiar fără să îl fi văzut încă. Radu Muntean face cele mai pătrunzătoare investigații în psihologia clasei de mijloc urbane puse în situații de criză. De neratat este și documentarul Dacii liberi (1 decembrie), de Monica Lăzurean-Gordan și Andrei Gorgan, pentru felul subtil, elegant, în care îi lasă pe dacopați să se facă singuri de rîs în fața camerei. De cîțiva ani, cel mai atractiv eveniment cinematografic al toamnei este Les Films de Cannes à Bucarest (19-28 octombrie), cu diferite extensii în alte cîteva mari orașe. Deși nu se cunoaște încă programul, există totuși un film, dintre cele anunțate, pe care îl consider obligatoriu. Este vorba de Nuestro tiempo, noua trăsnaie, venită direct din Competiția de la Veneția, a mexicanului Carlos Reygadas, invitatul special al festivalului și protagonistul unei retrospective la București. Un film de aproape trei ore, curajos, hipnotizant, în care problemele sentimental-erotice ale unui cuplu libertin sînt puse în dialog cu pulsațiile naturii și ale animalelor de la ferma în care cei doi trăiesc alături de copiii lor.

 Cristi MĂRCULESCU

2018 se dovedește a fi un an fără debuturi notabile în lungmetraj, cu filme care-și caută valoarea prin nume de regizori și producători cu palmares festivalier, dar titluri și teme care au foarte puține de oferit vreunui fel de public aborigen. Excepția este Secretul fericirii, debutul în regie al lui Vlad Zamfirescu. Simplu și elegant, cu trei personaje (soțul, soția și cel mai bun prieten al lui) surprinse pe o terasa apartamentului și urmărite cum deraiază de la negocierile isterice și ilare despre niscaiva echangism spre discuții mult mai sumbre. Textul este dramaturgie bună (și da, există și-o piesă de teatru omonimă), regia facilitează admirabil de eficient și mai ales discret o melodramă umană care, din comedie de moravuri, virează spre tragedie. Un film cu umor care stă departe de tot spectrul chestiunilor grosiere (replici, gesturi și actori) de prin comediile recente. Un film care deraiază în dramă și tragic fără a face alpinism pe Everesturile mizerabilismului deja cartografiate obsesiv de cineaștii români. Un film care nu o să schimbe viața, părerea despre cinema, swingerși, familia tradițională sau bogătanii din agenții de publicitate a nimănui. Dar Secretul fericirii face ceva mult mai important și mult mai rar oferit de cinematografia românească: este entertaining.

● Victor MOROZOV

Lansările românești curg toamna asta, destule filme arată promițător pe hîrtie, dar mai bine să nu mă hazardez și să vorbesc doar despre cele văzute în avans. Deja lansat (pe 7 septembrie) este un favorit personal, anume Un prinț și jumătate. Îl apreciez pentru ascuțimea de care dă dovadă în investigarea unui segment social rar reprezentat de către filmele Noului Val – așa-numiții young adults care trăiesc într-o confortabilă langoare. E drept că filmul se vrea a fi o comedie – iar după mine netimpul în care trăiesc personajele sale are într-adevăr ceva profund comic –, însă glumele subtile și căutările formale pretențioase ale Anei Lungu nu îl recomandă ca un succes de public. Poziția asta e suplinită de filmul lui Paul Negoescu Povestea unui pierde-vară (lansare pe 21 septembrie). Negoescu a demonstrat că are fler în privința preferințelor publicului, iar de la noul său film mă aștept să le închidă gura detractorilor de serviciu ai NCR-ului: e hazos, necomplicat și fără indivizi care mănîncă ciorbă în gol.

O apariție mai greu de categorisit e Lemonade (lansat pe 26 octombrie), debutul Ioanei Uricaru, față de care mă declar entuziasmat. Mi-ar plăcea ca filmul să fie văzut de cît mai mulți, fiindcă are potențialul să meargă bine în săli: un fir narativ limpede și o eroină ieșită parcă din neorealismul italian, plus hint-ul inedit al turnajului în America de Nord. Dar dacă ar trebui să mă rezum la un singur film românesc, atunci aș miza pe Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari (28 septembrie), măcar și pentru că e o experiență în sine. Jude a făcut un film exigent și metamorfic, care pur și simplu trebuie văzut – fără prejudecăți, cu deschidere spre revizuire. Barbari funcționează ca o oglindă întoarsă spre vremurile mereu mai tulburi în care trăim, și tocmai de aceea e de neocolit.

Oana GHERA

În contrapunct cu festivismul centenar al acestui an, mă bucur că toamna asta aduce pe ecrane noul filme al lui Radu Jude, Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari. Pe Jude îl admir deja de ceva vreme pentru încăpățînarea de a aborda în filmele lui episoade controversate din istoria modernă a statului român și pentru versatilitatea stilistică cu care le transpune pe ecran. În cazul de față, subiectul e poate cel mai controversat dintre toate – masacrul de la Odessa și, tangențial, aura de erou al neamului care continuă să plutească în jurul mareșalului Ion Antonescu, în ciuda crimelor de care s-a făcut răspunzător. Iar stilul e postmodernist-godardian, înțesat de citate de tot felul, de la trimiteri la filozofia lui Wittgenstein la o proză scurtă de Isaac Babel și pînă la o secvență din Oglinda lui Sergiu Nicolaescu deconstruită în trecere, ca postludiu la o partidă de sex. Ireverențios și necesar, de văzut și de discutat în cît mai multe contexte. Și aș mai adăuga noul film al lui Paul Negoescu, Povestea unui pierde-vară. Publicul de film românesc e mic și se adună cu greu într-o țară cu un număr infim de săli de cinema, iar Paul Negoescu și-a asumat (și a reușit!) încă de la filmul său precedent misiunea deloc ușoară de a face film românesc de public. De data asta, genul cu care se joacă e comedia romantică, cu Alexandru Papadopol în rolul unui bărbat de patruzeci și ceva de ani prins într-un triunghi amoros care-l obligă în sfîrșit să se maturizeze, plasat undeva în București colț cu Manhattan-ul lui Woody Allen, în versiune color. Ne vedem la cinema!

Cristi LUCA

Premiera toamnei: ultimul film al lui Radu Jude, Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari, merită văzut şi discutat ulterior în licee, cafenele, colocvii sau pe Internet. Personajul principal e o regizoare de teatru (interpretată de Ioana Iacob) ce pune în scenă o reconstituire a masacrului de la Odessa din 1941. Raportarea ei la istorie, una asumată, e mereu ironizată sau chestionată de ceilalalţi protagonişti. Astfel, gravitatea specifică filmelor lui Godard e atenuată fie de un filtru băşcălios, unde circul subminează tragicul, fie de un filtru în care totul e relativizat. Iar meritul lui Jude e de-a ne arăta acest derizoriu la care ajungem din lejeritatea cu care privim trecutul. Evenimentul toamnei – Les Films de Cannes à Bucarest. Dintre titlurile străine deja confirmate, aştept Cold War al regizorului Pawel Pawlikowski (cel care a făcut excelentul Ida) şi Dogman, al lui Matteo Garrone.

anchetă realizată de Ana Maria SANDU

Foto: captură Un prinţ şi jumătate