Doamna Ioana Bot se uluieşte în legătură cu ”stilul şi strategiile retorice” ale domnului Ungureanu, din Dilema nr.308, şi recunoaşte că face asta ”înainte de a atinge chestiunile de fond”. Poate nu ştiu eu să citesc, dar observ că, în continuare, comentarea ”chestiei de fond” lipseşte. Am înteles că, în calitate de dascăl responsabil, şi spun asta fără ironie, doamna profesoară are opinii diferite de ale domnului Ungureanu, şi chiar am aşteptat să le citesc, cu deschidere sinceră către nou. Pentru mine, în calitate de părinte, care nu am nici o altă ambiţie decât aceea de a izbuti să pun la startul vieţii copilului meu, toate resursele minţii lui, subiectul este unul arzător. Subscriu în totalitate la opiniile domnului Ungureanu, şi parafrazând pe Petre Ţuţea, cu respectarea riguroasă a proporţiilor, nu mă pot abţine să spun că „chiar dacă mă duc în izmene până la Academia Română, pot vorbi o săptămână despre ideea de educaţie”. De aceea vă propun un text în legătură cu şcoala de la Păltiniş, chiar dacă centenarul Noica a fost comemorat anul trecut. E vorba, desigur, de o şcoală elitistă, dar asta nu-i scade meritul de a fi propus, pentru oricine, atunci, un model alternativ.
Ce aş fi putut învǎţa de la Constantin Noica
Dupǎ titlu, textul acesta ar fi o parodie, dar vă asigur că nu este. Aş fi mândru să produc chiar şi aşa ceva, în umbra unor cuvinte ca cele invocate, când, de fapt, nu pot decât să conjug condiţionalul-optativ al verbului, care, în original, afirmǎ trecutul-care-a-avut-loc. Nici mǎcar nu este scris, ci abia şoptit, pentru că, discret şi curajos, recitesc a nu ştiu câta oarǎ, două texte ale domnului Andrei Pleşu: ”Ce am învăţat de la Constantin Noica”, Limba păsărilor, Humanitas, 1994 şi superba pledoarie pentru Unu, ”Minima Moralia”, Cartea Româneascǎ, 1988. Şi îndrăznesc sǎ încep şi să sfârşesc cu cuvintele autorului lor, cu toatǎ umilitatea onestǎ a celui care ştie cǎ nu este în stare de mai mult.
De ce, în definitiv, acest titlu ? Mai întâi dintr-o respectuoasǎ admiraţie pentru domnul Andrei Pleşu. Respectuoasǎ: mă aflu în banca unde există Minima Moralia, în postura perfect anonimǎ a cititorului. Admiraţie: nu am nici o alergie la maximalismul cultural al domnului Pleşu şi nici la competenţa dumnealui, neîngrǎditǎ, exactǎ, netulburatǎ. Apoi, pentru că această formulă mă plaseazǎ, cinstit, acolo unde îmi este locul: aş fi putut să învǎţ şi n-am făcut-o. Textul de mai jos vrea sǎ ofere o reverenţǎ celor care au ştiut sǎ aleagǎ partea de drum, pe care aveau sǎ umble în luminǎ.
L-am ascultat la Pǎltiniş pe Constantin Noica vorbind cosmic şi neomenesc. Despre obligaţia de a citi autori, nu cărţi, despre limbile străine care trebuie învăţate, despre pǎcatul risipirii de sine. Despre cărţile pe care le avea în minte şi despre teama de a nu avea destul timp să le scrie. Despre antrenorul cultural, despre ideea că trebuia doar sǎ alegem ce dorim să facem şi s-ar fi găsit mentori împreunǎ cu care sǎ trecem pe sub „ploaia aceea de toamnǎ, care nu ştie nimic despre culesuri” (Jurnal filozofic, Humanitas, 2008). Am căscat ochii uimit pe când vorbea despre zborul rachetelor şi despre staţiile spaţiale în care vor locui oameni ... Dacă ceea ce spusese înainte era frumos şi româneşte, acum asta suna, cumva anacronic, a science-fiction. Pentru cǎ deşi eram cu mult mai tineri şi, teoretic, mai actuali, ne aflam teribil de defazaţi temporal faţă de omul care ne vorbea. Şi plecând de acolo, preferam să ne urcăm pe schiurile rezemate, la venire, de peretele cabanei. Era mult mai simplu aşa. Ce aş fi putut învăţa ? Cam toate cele pe care am încercat să le recuperez mai târziu, fără succes: nevoia de a deveni unealta propriului tǎu rost în lume, nevoia de a lucra cu exigenţǎ şi ritm, nevoia de avea ţeluri, nevoia de amplasament bun, nevoi, nevoi … Întârzietorul era acolo şi îşi oferea timpul, cu condiţia să i-l punem la dispoziţie pe al nostru, într-un troc inegal, pentru el. Culmea ignoranţei am atins-o atunci când n-am ştiut că el era cel care nu avea timp. Ne-am pus, mai târziu, de nenumărate ori întrebarea dumneavoastră, domnule Noica: „Ce vreţi să faceţi cu viaţa voastră ?” iar răspunsul s-a chinuit, venind, de fiecare datǎ. Şi desigur că n-am făcut mare lucru. În aceastǎ concluzie se regǎseşte formula verbului din titlu, precum şi în poziţia de mǎrturisitor minor, care a trecut pe lângǎ un atelier de creaţie, formator numai ipotetic, în ce mă priveşte, fiindcǎ nimic, ulterior, nu a validat vreun potenţial. Unica geanǎ de regret este cǎ, acceptând sǎ schimbǎm schiurile pe creioane, am fi aflat cum e sǎ exişti, o vreme, înǎuntrul unei legende: “Legenda Noica e mai blândǎ. Ea creeazǎ rǎspunderi, obligǎ la imitaţie şi o îngǎduie. Cu alte cuvinte, este un model, un exemplu de urmat, o cale posibilǎ.” (Limba pǎsǎrilor, Humanitas, 1994).
Şi dacǎ Minima Moralia este “o suspinare, o chemare şi o rugare pentru sǎnǎtatea moralǎ care-i lipseşte încǎ autorului ei”, (Minima Moralia, Cartea româneascǎ, 1988), atunci textul de mai sus nici nu existǎ, pentru cǎ nu l-a scris nimeni. De aceea am sǎ închei cu un altfel de cuvânt. Arsenie Boca scrie că tatăl lui i-a aplicat o corecţie corporală o singură dată, în copilărie, pentru pierdere de vreme. Şi n-a mai fost nevoie de o a doua lecţie în acelaşi sens, pentru că a ţinut-o minte toată viaţa. Cam asta ar însemna să înveţi … cred.