Ca unei profesoare de română ce mă aflu, articolul dlui Dan Ungureanu din nr. 308 al Dilemei vechi, intitulat „Educaţia axată pe competenţe“, mi-a stîrnit, fireşte, interesul. Consider că orice dezbatere despre starea învăţămîntului românesc actual este binevenită, cu condiţia să fie altceva decît o perdea de fum electorală, publicistică sau cu mai ştiu eu ce mize străine substanţei dezbaterii înseşi. Cititoarei dilematice ce sînt, articolul acesta a reuşit însă, înainte de orice, să-mi stîrnească mirarea şi ceea ce urmează răspunde în primul rînd acestei mirări. Uluiala mea se naşte, e-adevărat, înainte de a atinge chestiunile de fond ale articolului – pentru că ea priveşte stilul şi strategiile retorice pe care dl Ungureanu înţelege să le pună în act.
Astfel, cu o ironie ce se doreşte zdrobitoare, domnia sa îi sancţionează pe miniştrii Educaţiei din ultimii ani, luîndu-le în rîs...numele de familie: „Bramburica, Hîrdău şi urmaşii lor...“. La şcolile cele bune de la care domnia sa crede că trebuie să luăm pildă noi, românii, lecţia cu „e interzis să porecleşti“ (no name calling) se învaţă, cred, în clasele primare: gestul (într-o dezbatere de idei sau de principii) este expresia unei răutăţi „slabe“, căci lipsite de (alte) argumente. Din aceeaşi categorie strategică face parte şi aluzia la obrazul bărbierit sau nebărbierit al lui Mircea Miclea, obiect al ironiilor autorului. Nu ştiu, dilematică împotmolită în mirări, ce să înţeleg din „E aiuritor că oameni cu obrazul îngrijit bărbierit, ca fostul ministru MM..., au cauţionat reforma învăţămîntului bazat pe competenţe“: eu, una, nu reuşesc să stabilesc o relaţie cauzală între barba unui ministru şi reformele acestuia. Iar cum Miclea apare în public ba cu obrazul ras, ba cu o barbă „sel et poivre de două zile“ (la modă, azi, în lumea bună...), nu ştiu nici la care dintre cele două stiluri face aluzie ironia subţire a dlui Ungureanu (şi, oare, domnia sa cum se poartă: bărbierit ca în fotografia de pe http://ro.wikipedia. org/wiki/Dan_ungureanu sau cu barbă mare, ca în poza de pe Facebook?)
Apoi, consideră că o întreagă ştiinţă este de invalidat, pentru a fi fost creată de „un psiholog bielorus din epoca lui Stalin“ (este vorba despre Vîgotski, întemeietor al psihologiei constructiviste – spune dl Ungureanu, subînţelegînd astfel că specializarea academică a lui Mircea Miclea, cel vizat de pamflet, este stalinistă). Nu ştiu exact – nu sînt psiholog – care e diferenţa dintre constructivismul lui Vîgotski şi cognitivismul studiat şi practicat în zilele noastre de Mircea Miclea, dar mă gîndesc că, în aceeaşi logică şi cu exemple mai aproape de domeniile sale de competenţă (dl Ungureanu este, dacă nu mă înşel, clasicist de formaţie, literat etc.), faptul că ştiinţa literaturii de azi se întemeiază (şi) pe contemporani ai lui Stalin precum Mihail Bahtin, Roman Jakobson sau Iuri Lotman ne aruncă pe toţi în căldarea cu pucioasă unde ard, nediferenţiat, sufletele incompetente ale celor ce au ghinionul unui fondator contemporan cu Lenin sau cu Stalin. Nu doar că mă îndoiesc de validitatea unor atari judecăţi, dar mă şi mir infinit de faptul că ele se pot naşte în mintea unui tînăr şi competent intelectual al zilelor noastre, nestaliniste. La fel ca şi grăbit-demolator-insinuanta „Mircea Miclea despre care s-a insinuat că ar fi familiar cu psihologia şcolară“ (s.n.), pe care consultarea CV-ului oficial al incriminatului o demontează imediat; e drept că un reformator al Educaţiei nu trebuie neapărat să aibă competenţe de psihologie şcolară, ci de... reformator al domeniului, dar aceasta ar cere, probabil, o fineţe superfluă a disocierilor, străină strategiilor insinuării neverificate.
Diatriba dlui Ungureanu se adresează insistent celor ce au distrus – consideră domnia sa – învăţămîntul românesc, adică „Mircea Miclea şi succesorii săi“ (sintagma se repetă insistent). Poate că, unde dl Ungureanu a fost plecat din ţară în anii dinainte de mandatul ministerial al lui Miclea, i-a scăpat faptul că reformele neterminate, aiuritoare, incoerente şi nereuşite ale învăţămîntului românesc postcomunist au o istorie mult mai veche; corect ar fi, eventual, să se spună „Mircea Miclea, predecesorii şi succesorii săi“. Dar, ca să fie mai limpede pentru un clasicist, îl invit pe dl Ungureanu să descopere singur care dintre predecesorii lui Miclea a exclus latina din programa liceală românească, condamnînd domeniul acesta de competenţă (ireductibil pentru un european civilizat, în genere, şi definitoriu pentru dl Ungureanu, în particular) la o agonie lentă, în şcoala românească de toate nivelurile. Poate că Mircea Miclea e un reformator nepriceput al Educaţiei noastre naţionale şi suferinde (bazate pe competenţe sau pe incompetenţe, de la caz la caz): dar nu e nici primul şi nici singurul, din păcate.
Nu în ultimul rînd, citesc perplexă generalizările grăbite ale supărărilor dlui Ungureanu, de genul: „N-a existat niciodată în manualele de anatomie vreo aluzie la bolile de care sîntem susceptibili“ sau „Credeţi careva că va aduce vreodată cineva un voltmetru într-o şcoală valahă? Nu vă îmbătaţi cu această iluzie“. Pentru că manualele noastre – chiar şi cele din comunismul cu care e comparată acum reforma criticată de dl Ungureanu – pomeneau îndeajuns de bolile cu pricina, după cum voltmetrul era un aparat familiar (cel puţin) laboratoarelor din liceele României profunde, încă din deceniul 7 al veacului trecut. Dincolo de acest detaliu istoric, dihotomia dintre „tocilarul“ din învăţămîntul tradiţional care „ştia să recite“ ce e voltajul şi „şmecherul ieşit dintr-o şcoală nouă, axată pe competenţe transversale, şcareţ ştie să citească un voltmetru“ mi se pare, şi ea, o exagerare: să nu existe cale de mijloc? Şi, dacă ar fi aşa, de ce oare a citi un voltmetru e lucru de şmecherie şi de ocară? Într-o logică fără dileme, lumea învăţămîntului văzută de dl Ungureanu se împarte între ştiinţa „veche, scolastică, bolşevică, ce va fi scoasă“ şi aceea „suplă, sexoasă, bazată pe competenţe, care va fi introdusă“ (...ca urmare a reformelor gîndite de un tip bărbierit şi specialist într-o ştiinţă suspectă, căci întemeiată de un contemporan bielorus al lui Stalin, ca să rezumăm argumentarul articolului). Descrierea celor două modele vorbeşte foarte elocvent despre imaginarul dlui Ungureanu cînd e vorba despre paradigme ştiinţifice, dar prea puţin despre subiectul „în chestie“.
...Care subiect era, de fapt, cel al alegerii între un învăţămînt „de tocilari“ şi unul „bazat pe competenţe transversale“. Tema nu e uşoară şi ea încurajează la reflecţii dilematice, cred. Dl Ungureanu îşi anunţă, de la început, ritos, opţiunea: „Şcoala nu trebuie să creeze nici un fel de competenţe. Şcoala trebuie să bage cu pîlnia cunoştinţe în elevi“. Fără nuanţe, fără pardon, fără dileme, lumea educaţională a dlui Ungureanu produce fie idioţi savanţi, fie şmecheri adaptaţi (prin aceea că ştiu citi un voltmetru...). Într-adevăr, trist peisaj; şi nu mă refer, de astă dată, la cel al reformelor româneşti în educaţie, ci la cel din viziunea unui intelectual format la şcoli occidentale, a unui universitar clasicist, a unui european al vremurilor noi, cum este dl Ungureanu. Despre competenţele, şi performanţele, şi reformele educaţiei naţionale, dezbaterea rămîne deschisă.
Ioana Bot predă literatura română din 1986. Este profesor universitar la Universitatea „Babeş-Bolyai“; a predat în ultimul deceniu, ca profesor invitat, la universităţi din Elveţia şi Italia.
Ne-amuzat, Dan Ungureanu
adăugat de Dan_Ungureanu la data de 04 Mai 2010 08:05:09
Paginile Dilemei au găzduit, în penultimul număr din ianuarie, cîteva consideraţii (negative) ale acestui autor despre învăţămîntul axat pe competenţe. Era bazat pe experienţa didactică a autorului pe două continente, în trei state, în zece ani, cu elevi din peste douăzeci de ţări. Ioana Bot a dat o replică tăioasă articolului. Replica Ioanei Bot diagnostica sarcasm şi ironie răspîndite risipitor, deplora cîteva atacuri ad personam, (unul nedrept, împotriva psihologului Mircea Miclea) ; apoi ridiculiza sardonic faptul că subsemnatul eram imberb în pozele de la optsprezece ani şi bărbos în cele cu două decenii mai noi. Autoarea critica procedeele retorice ale articolului (adesea răutăcioase, concedem) ; ceea ce o exonera de analiza conţinutului ; care, „perdea de fum electorală”, merita, în cel mai bun caz, o aposiopeză.
Învăţămîntul axat pe cunoştinţe şi învăţămîntul axat pe competenţe.
Învăţămîntul axat pe competenţe nu vine din descoperirile psihopedagogilor, ci dintr-o mentalitate a-simbolică, low-context. Pentru americani, pădurea e cherestea, căprioarele, şeptel, iar pajiştea, furaj. Nu li se asociază nimic simbolic. Nu se pot scrie poeme despre ele. În Statele Unite (şi Canada) literatura şi restul artelor sînt bazate pe alte seturi de convenţii. Învăţămîntul american poate fi foarte bine un învăţămînt axat pe competenţe, fiindcă şcoala nu are de transmis stufoase coduri simbolice. Critici literari ca Alan Bloom sau George Steiner nu se puteau naşte din ethosul american.
Mentalitatea protestantă, mentalitatea americană low-context, cultura americană a-simbolică, învăţămîntul axat pe competenţe implică ideea că orice text are un sens literal.
În Europa, - în Franţa, Austria, Italia şi România, în Asia, în China şi Japonia, şcolarii trebuie să înveţe coduri simbolice. Învăţămîntul european e, parţial, învăţarea unor limbaje simbolice. Aşa cum domnul Jourdain al lui Molière făcea proză fără să ştie, elevii europeni învaţă, fără să ştie, limbaje şi coduri simbolice. Asta înseamnă clasici – autori atît de cunoscuţi, încît aluziile la ei se presupun înţelese. Cultura înseamnă emiterea (şi înţelegerea) finelor ocheade simbolice : e un domn Goe. E cam rubensiană. E un Păturică. Stimabile, daţi-l afară pe onorabilul. Longtemps, je me suis couché de bonne heure. Frate soare, soră lună. Are o faţă felliniană. E un Shylock. Comment peut-on être persan ? Lasciate ogni speranza. Arată mefistofelic. Words, words, words.
Învăţămîntul axat pe competenţe suprimă învăţarea codurilor simbolice, latura simbolică a educaţiei, suprimă partea ei hermeneutică şi interpretativă. El revarsă în Universitate elevi incapabili să interpreteze texte literare, nişte iconoclaşti, din punct de vedere semiotic. Învăţămîntul axat pe competenţe distruge Canonul drag lui Harold Bloom.
De aceea învăţămîntul axat pe competenţe n-a fost, nici în glumă, propus vreodată ca metodă pedagogică la universitate. N-a fost vreodată, fie şi ironic, propus ca metodă pedagogică la Facultatea de Litere. Ioana Bot nu-l va propune, nici măcar sarcastic, drept metodă validă de predare la cursurile sale universitare de teorie literară.
Competențele și performanțele specialistului român
adăugat de idumihai la data de 16 Aprilie 2010 11:04:07
Doamna Ioana Bot se uluieşte în legătură cu ”stilul şi strategiile retorice” ale domnului Ungureanu, din Dilema nr.308, şi recunoaşte că face asta ”înainte de a atinge chestiunile de fond”. Poate nu ştiu eu să citesc, dar observ că, în continuare, comentarea ”chestiei de fond” lipseşte. Am înteles că, în calitate de dascăl responsabil, şi spun asta fără ironie, doamna profesoară are opinii diferite de ale domnului Ungureanu, şi chiar am aşteptat să le citesc, cu deschidere sinceră către nou. Pentru mine, în calitate de părinte, care nu am nici o altă ambiţie decât aceea de a izbuti să pun la startul vieţii copilului meu, toate resursele minţii lui, subiectul este unul arzător. Subscriu în totalitate la opiniile domnului Ungureanu, şi parafrazând pe Petre Ţuţea, cu respectarea riguroasă a proporţiilor, nu mă pot abţine să spun că „chiar dacă mă duc în izmene până la Academia Română, pot vorbi o săptămână despre ideea de educaţie”. De aceea vă propun un text în legătură cu şcoala de la Păltiniş, chiar dacă centenarul Noica a fost comemorat anul trecut. E vorba, desigur, de o şcoală elitistă, dar asta nu-i scade meritul de a fi propus, pentru oricine, atunci, un model alternativ.
Ce aş fi putut învǎţa de la Constantin Noica
Dupǎ titlu, textul acesta ar fi o parodie, dar vă asigur că nu este. Aş fi mândru să produc chiar şi aşa ceva, în umbra unor cuvinte ca cele invocate, când, de fapt, nu pot decât să conjug condiţionalul-optativ al verbului, care, în original, afirmǎ trecutul-care-a-avut-loc. Nici mǎcar nu este scris, ci abia şoptit, pentru că, discret şi curajos, recitesc a nu ştiu câta oarǎ, două texte ale domnului Andrei Pleşu: ”Ce am învăţat de la Constantin Noica”, Limba păsărilor, Humanitas, 1994 şi superba pledoarie pentru Unu, ”Minima Moralia”, Cartea Româneascǎ, 1988. Şi îndrăznesc sǎ încep şi să sfârşesc cu cuvintele autorului lor, cu toatǎ umilitatea onestǎ a celui care ştie cǎ nu este în stare de mai mult.
De ce, în definitiv, acest titlu ? Mai întâi dintr-o respectuoasǎ admiraţie pentru domnul Andrei Pleşu. Respectuoasǎ: mă aflu în banca unde există Minima Moralia, în postura perfect anonimǎ a cititorului. Admiraţie: nu am nici o alergie la maximalismul cultural al domnului Pleşu şi nici la competenţa dumnealui, neîngrǎditǎ, exactǎ, netulburatǎ. Apoi, pentru că această formulă mă plaseazǎ, cinstit, acolo unde îmi este locul: aş fi putut să învǎţ şi n-am făcut-o. Textul de mai jos vrea sǎ ofere o reverenţǎ celor care au ştiut sǎ aleagǎ partea de drum, pe care aveau sǎ umble în luminǎ.
L-am ascultat la Pǎltiniş pe Constantin Noica vorbind cosmic şi neomenesc. Despre obligaţia de a citi autori, nu cărţi, despre limbile străine care trebuie învăţate, despre pǎcatul risipirii de sine. Despre cărţile pe care le avea în minte şi despre teama de a nu avea destul timp să le scrie. Despre antrenorul cultural, despre ideea că trebuia doar sǎ alegem ce dorim să facem şi s-ar fi găsit mentori împreunǎ cu care sǎ trecem pe sub „ploaia aceea de toamnǎ, care nu ştie nimic despre culesuri” (Jurnal filozofic, Humanitas, 2008). Am căscat ochii uimit pe când vorbea despre zborul rachetelor şi despre staţiile spaţiale în care vor locui oameni ... Dacă ceea ce spusese înainte era frumos şi româneşte, acum asta suna, cumva anacronic, a science-fiction. Pentru cǎ deşi eram cu mult mai tineri şi, teoretic, mai actuali, ne aflam teribil de defazaţi temporal faţă de omul care ne vorbea. Şi plecând de acolo, preferam să ne urcăm pe schiurile rezemate, la venire, de peretele cabanei. Era mult mai simplu aşa. Ce aş fi putut învăţa ? Cam toate cele pe care am încercat să le recuperez mai târziu, fără succes: nevoia de a deveni unealta propriului tǎu rost în lume, nevoia de a lucra cu exigenţǎ şi ritm, nevoia de avea ţeluri, nevoia de amplasament bun, nevoi, nevoi … Întârzietorul era acolo şi îşi oferea timpul, cu condiţia să i-l punem la dispoziţie pe al nostru, într-un troc inegal, pentru el. Culmea ignoranţei am atins-o atunci când n-am ştiut că el era cel care nu avea timp. Ne-am pus, mai târziu, de nenumărate ori întrebarea dumneavoastră, domnule Noica: „Ce vreţi să faceţi cu viaţa voastră ?” iar răspunsul s-a chinuit, venind, de fiecare datǎ. Şi desigur că n-am făcut mare lucru. În aceastǎ concluzie se regǎseşte formula verbului din titlu, precum şi în poziţia de mǎrturisitor minor, care a trecut pe lângǎ un atelier de creaţie, formator numai ipotetic, în ce mă priveşte, fiindcǎ nimic, ulterior, nu a validat vreun potenţial. Unica geanǎ de regret este cǎ, acceptând sǎ schimbǎm schiurile pe creioane, am fi aflat cum e sǎ exişti, o vreme, înǎuntrul unei legende: “Legenda Noica e mai blândǎ. Ea creeazǎ rǎspunderi, obligǎ la imitaţie şi o îngǎduie. Cu alte cuvinte, este un model, un exemplu de urmat, o cale posibilǎ.” (Limba pǎsǎrilor, Humanitas, 1994).
Şi dacǎ Minima Moralia este “o suspinare, o chemare şi o rugare pentru sǎnǎtatea moralǎ care-i lipseşte încǎ autorului ei”, (Minima Moralia, Cartea româneascǎ, 1988), atunci textul de mai sus nici nu existǎ, pentru cǎ nu l-a scris nimeni. De aceea am sǎ închei cu un altfel de cuvânt. Arsenie Boca scrie că tatăl lui i-a aplicat o corecţie corporală o singură dată, în copilărie, pentru pierdere de vreme. Şi n-a mai fost nevoie de o a doua lecţie în acelaşi sens, pentru că a ţinut-o minte toată viaţa. Cam asta ar însemna să înveţi … cred.