Alegerile locale

România e ţara în care politicienii restrîng competiţia electorală şi apoi lasă locul liber, forţaţi de propriile fapte, traduse în prejudicii constatate de DNA. Mai sînt şase luni pînă la alegerile locale şi sînt prea puţine certitudini cu privire la liniile pe care se va desfăşura campania. Ceaţa domină la Bucureşti, unde numai unul din partidele mari pare să se fi hotărît cu privirea la numele candidatului (PNL – Cristian Buşoi). Situaţia e un pic mai uşor de decriptat în principalele oraşe din provincie, unde, în bună măsură, candidaţii sînt cunoscuţi, însă nu e clar deloc care va fi politica de alianţe. Va accepta „centrul“ coaliţii locale, va încerca să coopteze independenţi sau minorităţi chiar cu riscul de a supăra eventuali viitori parteneri de guvernare? Partidele ştiu prea bine că localele sînt o profeţie pentru parlamentare, iar un rezultat prost le măreşte riscul de a lua loc în băncile Opoziţiei.

Un risc e şi frustrarea populaţiei. La Bucureşti (şi nu numai) vom avea cel mai puţin legitim primar din istoria alegerilor pentru Primăria Capitalei. Omul va avea, foarte probabil, puţine voturi, mai puţine decît oricare dintre predecesorii săi. O consecinţă a nefericitei decizii a Parlamentului de a schimba legea astfel încît primarii să fie aleşi într-un singur tur, în pofida tuturor protestelor venite din societatea civilă.

Evoluţia lui Dacian Cioloş

Despre Dacian Cioloş se speculează deja că se pregăteşte pentru o carieră de politician ales. Pînă acum, cariera domnului Cioloş e o listă de posturi în care a fost numit. E probabil prea devreme pentru a ne pune întrebarea dacă actualul premier va înlocui conducerea colegială a PNL sau va pune bazele unui alt partid „prezidenţial“ care să împlinească voinţa Cotrocenilor. Ceea ce ştim e că Dacian Cioloş e perfect conştient de poziţia sa delicată, între partide şi preşedinte. Premierul nu a dat semne că intenţionează să provoace sau să alimenteze conflicte, însă nici că e dispus să cedeze întreaga autonomie a Guvernului. Felul în care funcţionează în prezent Executivul, unde un rol major îl are Cancelaria în detrimentul ministerelor, e un semn al hotărîrii premierului de a păstra măcar o parte din control la cabinetul său.

Dacian Cioloş are un an greu în faţă, iar presiunile pre-electorale ar putea să îi fie fatale. Doar teama politicienilor de „stradă“ şi calculele privind viitoarea guvernare pot contribui la o oarecare stabilitate. Pe de altă parte, trebuie spus foarte clar, manifestaţiile din toamna trecută au avut un caracter irepetabil. Orice se va întîmpla anul acesta, nu va fi în favoarea unui guvern tehnocrat. Dacă Guvernul va cădea înainte de alegeri, vom şti că măcar unul din partidele mari e suficient de sigur pe el încît să nu mai ţină seama de consensul-disimulare technocrat. 

Dl Cioloş are doar şansa unei guvernări competente. Nimic altceva.

Aterizarea preşedintelui

Stilul detaşat şi mai degrabă retras al preşedintelui a provocat destul de multe frustrări anul trecut. E de aşteptat ca dl Klaus Iohannis să continue să se comporte astfel, însă momentul de glorie al alegerilor a cam trecut. Anul ăsta, Administraţia Prezidenţială are nişte dosare nemaipomenit de complicate pe masă: Moldova, Ucraina, refugiaţi, situaţia generală a UE şi o posibilă criză economică internaţională despre care scepticii avertizează deja de cîteva luni. În plan intern, nominalizările pentru şefii parchetelor au provocat deja un scandal minor în urma unui interviu al ministrului Justiţiei. E uşor de bănuit că vor urma şi altele. De altfel, cred că anul acesta ne putem aştepta la începutul dezvrăjirii, la ieşirea din paradigma anticorupţiei.

Klaus Iohannis va trebui să treacă şi testul independenţei în perspectiva rundelor de alegeri care vin anul acesta. Predecesorul său nu a reuşit decît parţial să stea departe de competiţie, iar favoriţii săi nu au fost chiar greu de observat.

Pentru Klaus Iohannis, 2016 este un an al construcţiei şi al confirmărilor. Însă, indiferent ce ar face, popularitatea lui va scădea la cote cu care nu este probabil obişnuit. Vocile critice de anul trecut vor fi şi mai puternice, iar apărarea va fi dificilă pentru anturajul prezidenţial.

Independenţii, nou-veniţii, netestaţii

Vom verifica în 2016 dacă, într-adevăr, activismul politic românesc, amorţit de la mijlocul anilor ’90 încoace, cunoaşte cu adevărat un reviriment. Demonstraţiile de după Colectiv au fost un strigăt de frustrare, nu un model de organizare, dar au avut, totuşi, consecinţe. Prima e retragerea temporară a partidelor „clasice“ din Guvern. O a doua este o firavă renaştere a interesului pentru politică. Sînt organizaţii ca Iniţiativa România (aflată la intersecţia dintre Uniţi Salvăm şi M10) care merg pe un drum asemănător Alianţei Civice – presiune publică pentru reformă. Sînt alte grupuri, cum e bizarul i74, care încearcă să se transforme în partid fără să fie clar de ce. Mai importante decît acestea sînt partidele regionale care au şansa acum să provoace cutremure în plan local şi, eventual, să provoace schimbări pornind de la firul ierbii. Peste ele vin partidele dreptei mici (MP, M10, ALDE), care sînt la primul test major (locale + parlamentare). Din păcate, politica de alianţe a partidelor mari va aduce din nou în Parlament partide care nu au ce căuta acolo. Ăsta e un subiect prea puţin studiat. UNPR nu ar fi fost posibil fără partidele mari. La fel şi fostul PC.

Foarte probabil, şi anul ăsta stînga va rămîne nereprezentată. Incapacitatea funciară a activiştilor stîngii de a se organiza va lăsa din nou spaţiu liber unui PSD care poate fi orice, numai partid de stînga nu.

Conservatorii

Şanse mai bune de reuşită are un discurs eurosceptic şi, pe alocuri, antioccidental. Fostul preşedinte Traian Băsescu se poziţionează, de ceva vreme deja, ca un realist lipsit de iluzii şi face presiuni majore mai ales pe problematica refugiaţilor. Poziţia dlui Băsescu e însă destul de slabă (sondajele nu înregistrează nici un avans sensibil) şi, cîtă vreme nu lasă nimic să crească pe lîngă sine, e puţin probabil ca succesul să fie major. Totuşi, va fi greu de ignorat. E de aşteptat ca dl Băsescu să critice permanent politica externă a României şi să îşi continue micul şi ciudatul său război cu serviciile secrete pe care le-a controlat vreme de zece ani. Iar asta are de obicei consecinţe dincolo de sediul materiei.

Fostul preşedinte ştie prea bine că nu va mai conduce niciodată un partid majoritar, şi probabil calculele lui merg spre ocuparea locului de „balama“ în viitorul Parlament, cu un rol esenţial în formarea viitorului guvern. Însă totul depinde de locale, unde nu ştim încă dacă dl Băsescu va avea curaj să se implice direct.

Acelaşi discurs eurosceptic e prezent în societate şi în afara cercului dlui Băsescu, dar nu a căpătat încă o expresie politică autonomă. Nu e exclus ca în 2016 să vedem articularea lui în diverse partide marginale aflate în căutarea unei crize care să le legitimizeze.

Alegerile parlamentare

Marele subiect al anului şi cel mai greu de evaluat. Depinde, aşa cum spuneam mai sus, de locale şi de performanţele Guvernului Cioloş. PSD şi PNL sînt în acest moment în reconstrucţie, iar partidele mici nu au nici infrastructura, nici resursele pentru a pune probleme reale celor două.

Se revine la sistemul de vot pe listă – un semn al recentralizării puterii după ce, la ultima rundă de alegeri, uninominalul a produs un Parlament care nu o dată a fost numit „al ruşinii“. 

Deşi insist adesea că e nevoie de o deschidere a sistemului politic, decizia de revenire la listă nu e chiar greşită din punct de vedere al sănătăţii sistemului: centrul va deveni un pic mai responsabil. Totuşi, schimbarea e mai degrabă cosmetică. Şi anul acesta, alegerile parlamentare vor costa înfiorător de mult, iar cheltuielile acelea nu vor fi centralizate cu adevărat de nici un organism al statului.

Competiţia va fi în continuare mimată.

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.