Atmosfera seamănă cu mitingurile de la Nuremberg, în care poporul german îi mulţumea lui Hitler pentru Austria şi pentru noul Reich. Doar că acum se întîmplă la televizor şi este regizat pentru ca poporul rus să-i mulţumească lui Vladimir Putin pentru Crimeea. Moderatori slugarnici anunţă entuziaşti la început că poporul a inundat televiziunea cu mesaje şi că cele mai multe dintre ele încep cu „Mulţumim pentru Crimeea“. Este emisiunea anuală în care Vladimir Putin răspunde întrebărilor de la telespectatori, se transmite pe trei canale de televiziune şi pe trei de radio. Spectacolul televizat din 17 aprilie merită analizat atent – o traducere oficială găsiţi pe site-ul Kremlinului (eng. kremlin.ru/news/7034).

Simbioza între Putin şi poporul rus, întru glorie imperială, este o provocare încă subestimată. Nu se vor opri la Crimeea, nici măcar la Ucraina. Emisiunea nu este o dezbatere, ci un exerciţiu de adulaţie – doar pe alocuri s-a lăsat impresia de pluralism, pentru ca opoziţia şi intelectualii liberali să nască furia poporului. Moderatorii nu moderează, ci ling orgoliul şefului, publicul nu cere socoteală, ci îl laudă pe Führer, cerşindu-i mici favoruri. Se începe cu o vizită la Sevastopol, „oraş-erou“ – zice o moderatoare înfierbîntată. Acolo, mulţimea s-a adunat să-l salute pe conducător – „studenţi, pensionari, veterani, muncitori, doctori, reprezentanţi ai unităţilor de autoapărare“ – prezintă un alt moderator. Poporul, cum ar veni.

Întrebările sînt puse la modul „domnule preşedinte, unii zic…“, unii fiind occidentalii haini sau slugile lor din Rusia. Servit astfel de moderatori isterizaţi şi isterizanţi, Putin e calm şi calmant: sîntem puternici, staţi liniştiţi. Cînd nu sînt isterici, sînt linguşitori: domnule preşedinte, dar cum aţi luat decizia legată de Crimeea, ne-aţi făcut o surpriză… Putin zice că nu a fost plănuit, pur şi simplu ruşii de acolo erau în pericol să fie supuşi unui genocid şi atunci a fost nevoit să intervină. Totuşi, cum se măsoară pericolul de genocid, cîţi ruşi din Crimeea au păţit ceva înainte de a ajunge Putin la concluzia că trebuie salvaţi? – dacă vă trece chestia asta prin cap, aveţi instincte bune. Dar nu acolo, nu în spectacolul de slăvire a conducătorului. Un alt moderator ia cuvîntul şi începe aşa: „Aş zice că modul în care planul a fost executat a fost unic şi fără precedent în istorie.“  

Nici mai mult, nici mai puţin decît unic în istorie – dar care plan, domnule, că tocmai a zis că nu fusese planificat? Da, Vladimir Putin observă scăparea: „Nu. Nu a fost planificat sau pregătit, a fost executat pe moment, dar a fost executat cu profesionalism, aici aveţi dreptate.“ 

Ai senzaţia aceea că pînă şi Putin însuşi e jenat, ca în bancul acela vechi cu Brejnev care stă întins pe plajă şi un cîine îl linge în locurile intime, la care el zice plictisit: „Ei, tovarăşi, exageraţi!“

Şi apoi începe fluviul de întrebări de la popor: domnule preşedinte, dar cum e cu salariile şi pensiile? Conducătorul le ia pe toate la rînd şi cu răbdare: pensiile din Crimeea vor fi dublate, să fie cît în Rusia, salariile – mărite. „Dar industria?“ întreabă alt entuziast. Şi industria, o refacem, sigur că da. Dar turismul? Normal, cum să nu. Are cifre, statistici – ori conducătorul ştie tot anuarul statistic pe dinafară, ori întrebările de la popor erau cunoscute dinainte. Cîteva zeci de minute continuă să inunde poporul cu daruri.  

E veselie, e sărbătoare. La un moment dat, o moderatoare se plictiseşte de atmosfera asta cu Moş Crăciun şi aruncă o bombiţă – reproduc ca atare dialogul între doi moderatori şi Putin: 

Maria Sittel: Avem un mesaj de pe site: «Cine erau tinerii aceia, totuşi? Semănau cu nişte ruşi.»

Vladimir Putin: Care tineri? 

M.S.: Acei tineri politicoşi. 

Kirill Kleymenov: Acei «omuleţi verzi». 

V.P.: (…) Bineînţeles, cadre din Rusia au asistat forţele de autoapărare din Crimeea. Au acţionat într-o manieră civilizată, dar decisă şi profesionistă.“  

A doua zi, presa internaţională avea să reţină asta ca ştire: Putin recunoaşte că au fost militari ruşi în Crimeea, unele ziare au relatat greşit că i-ar fi numit „omuleţi verzi“. Nu el, ci moderatorul le-a zis aşa. Dar observaţi atmosfera de glumă, de voie bună. Oamenii ăştia se hăhăie. După ce Rusia a trimis în altă ţară oameni înarmaţi fără însemne militare (= terorişti, din punct de vedere al legii internaţionale), preşedintele ţării şi ziarişti de seamă, pe trei canale TV şi pe trei de radio, vorbesc despre asta la modul şi deschis, şi miştocăresc: omuleţii noştri verzi, hihi, profesionişti, au ajutat pe cei din Crimeea să prevină genocidul, hihi. Nu există fereală, nu există ruşine. Sîntem în logica „punem nişte morţi în uniformă germană şi zicem că Polonia a început războiul“. Va fi credibil? Nu. Dar ce pot să ne facă? E bine, e corect? Cui îi pasă? Sîntem şmecheri, facem ce vor muşchii noştri. Hihi.

Acelaşi moderator cu omuleţii verzi redevine serios: un telespectator îl ceartă pe Ianucovici că a fugit, ar fi trebuit să moară ca Allende din Chile. Apoi îl scrutează pe conducător: domnule preşedinte Putin, aţi lupta pînă la capăt pentru independenţa ţării noastre? Domnul preşedinte dă un răspuns lung şi complicat (adevărul e că tipul nu e briliant ca vorbitor, mai degrabă plictiseşte – are doar avantajul că pare sigur pe sine), îl apără pe Ianucovici (nu a fugit, s-a dus pînă la Doneţk, unde avea nişte treabă, şi fasciştii, pac, au luat Kievul) şi apoi zice ritos: ştiţi doar că am lucrat în KGB, am fost educat pentru loialitate absolută pentru popor şi ţară. Ferice de popor!

Un scriitor de frunte deplînge lipsa de patriotism a tineretului, ce e de făcut, domnule preşedinte?… Staţi fără teamă, avem noi grijă şi de tineri. Şi tot aşa o ţin.  

Totuşi, există unii ruşi care par că nu sînt de acord. Ce facem cu ăştia? Ca să nu mai zică lumea că e dictatură în Rusia, există în studio nişte opozanţi. Moderatorii au o oarecare jenă să îi bage în discuţie. Introducerea e sfioasă, sună aşa: „Probabil că ştiţi că unii nu sînt de acord cu dumneavoastră şi vorbesc cu voce tare de pe anumite platforme, sînt agresivi, ba chiar cer ca să se tragă în soldaţii noştri sau publică liste cu oameni care să fie sancţionaţi de Statele Unite.“ Se simte furia crescîndă în vocea moderatorului. Se înţelege ideea: cum e posibil să existe asemenea oameni? Putin zice cu tristeţe: „E adevărat.“ Simţi aşa un oftat în public: Nzt-ntz-ntz! Tatyana Stolyarova, moderatoarea care stă lîngă cineva din opoziţie, îi va da cuvîntul, dar înainte ca trădătorii să poată vorbi, ţine să liniştească poporul: „Vreau să reamintesc că cei care au vorbit împotriva poziţiei Rusiei în Crimeea sînt o minoritate absolută. Se vede clar din sondaje. Totuşi, sînt oameni cu profil public, politicieni, muzicieni şi actori, vocile lor se aud. O avem cu noi pe Irina Hakamada. Care e opinia dvs.? Întrebarea este…“ Dar Putin intervine şi întrerupe întrebarea: „Ira, chiar eşti împotriva noastră în Crimeea? Cum ţi s-a pus această etichetă?“ Audienţa este încremenită. Hakamada a candidat împotriva lui Putin, la un moment dat, este o liberală şi a fost, odată, speranţa democraţiei în Rusia. Ce va spune acum? După o asemenea introducere, va fi contra anexării Crimeei? Mai ales că Putin a ajutat-o: e o etichetă, nu-i aşa, Ira, nu ai cum să fii împotrivă, nu-i aşa, Ira?  

Ira răspunde: „Domnule Putin, nu e prima dată cînd sînt etichetată, nu vă fie teamă. (…) Rezidenţii din Crimeea au vrut mereu să fie parte din Rusia. Ce s-a întîmplat s-a întîmplat. În orice caz, sînteţi un învingător. Aţi condus o operaţiune uimitoare, fără să trageţi un singur foc. Vreau să vă felicit pentru onestitatea de a recunoaşte că «oamenii verzi» erau militari ruşi care i-au protejat pe ruşii de acolo într-o manieră paşnică. E important să spunem aceste lucruri în mod public, ca să nu existe speculaţii.“ Şi Ira continuă să pună o întrebare lungă şi complicată, în care avertizează că e pericol de război, că totul depinde de Putin şi de Statele Unite, şi că ar trebui găsit un compromis în Ucraina, pentru regionalizare, înainte de alegerile din 25 mai, şi apoi recunoaşterea acestor alegeri atît de Rusia, cît şi de Occident. Săraca Hakamada, mă uit la ea – fragilă, izolată în adunarea de adulatori. Prezentată de jurnalişti lingăi la modul: „Şefu’, există unii infami care vă critică, ia pune, fă, o întrebare, ai dracu’ de vipere ce sînteţi…“

Nu are curajul să-l critice pe Putin şi îl felicită amar, la modul „sînteţi un învingător“. Îl felicită (ironic?) că i-a recunoscut pe omuleţii verzi, fără hăhăieli, de data asta. Apoi trasează un plan de pace pentru Ucraina, de înţelegere. „Oameni simpli vor suferi, domnule preşedinte.“ Aproape îl imploră pe conducător să facă pace. Eşti învingător, ai Crimeea, poţi opri asta. Pentru asta a participat Hakamada la mascaradă? E curajoasă, sau face parte din scenariu, joacă rolul opoziţiei loiale a maiestăţii sale, ţarul? Ce ai vrut să faci, Ira? Pentru ce?  

Putin răspunde cu dispreţ, dă lecţii. Ucrainenii să facă pace între ei, noi vrem să-i apărăm pe ruşii de acolo. Şi peste două fraze condescendente, aruncă bomba: apropo, tot estul Ucrainei e, de fapt, Noua Rusie – Doneţk, Harkov, Odesa erau ale noastre, ale ţarilor, le-au dat sovieticii ucrainenilor. Şi fraza asta va face ştire a doua zi. Practic, Putin a spus că logica din Crimeea se aplică acum la toată Ucraina de Est. Săraca Ira! I-a spus să se gîndească la oameni, i-a spus că e învingător, a mîngîiat orgoliul brutei, dar nu, mai e ceva de luat, vrea totul.

Spectacolul continuă aşa ore în şir. O realitate paralelă este aruncată în capul poporului rus. Transnistria, domnule preşedinte, ce facem cu oamenii noştri din Transnistria? Îi avertizează pe moldoveni şi pe ucraineni, aşa ceva e inacceptabil. Dacă nu aş şti ce e cu Transnistria, m-aş gîndi că o fi ceva, totuşi, la mijloc. Nu e nimic. Nu există blocadă asupra Transnistriei. Dar preşedintele Rusiei şi jurnaliştii săi îşi conving poporul, pe trei posturi TV şi trei de Radio, că ruşii din Transnistria sînt atacaţi şi bruscaţi. Dacă mîine va da ordin de invazie în Moldova, îl vor iubi şi pentru asta. Şeful Agenţiei de Stat de Ştiri zice că NATO sufocă Rusia ca o „tumoare canceroasă“. Ce e de făcut, domnule preşedinte? O să-i sufocăm şi noi pe toţi, de ce ţi-e frică? – răspunde conducătorul. Publicul aplaudă.

Întrebările curg de la oameni. Unii ies din delirul cu Crimeea, alţii întreabă, totuşi, de unde bani dacă băgăm atîta în Crimeea, vom mai avea bani pentru pensii? Putin e uşor iritat, tocmai le zisese că se gîndeşte dacă să facă pod peste strîmtoare, sau tunel pe sub mare, spre Crimeea. El e grandios, iar ei întreabă despre bani de pensii. Poate că poporul nu îl merită, totuşi? Nici o grijă, vom plăti pentru toate din fondul de rezervă, staţi liniştiţi. Deci aveţi şi Crimeea, şi băgaţi o grămadă de bani în ea, dar nu vă costă nimic. Şi poporul crede, poporul îl iubeşte. O fetiţă transmite un mesaj: aş vrea să donăm cu toţii bani pentru podul spre Crimeea, visez ca atunci cînd voi fi mare, să merg pe el. Publicul aplaudă, Putin zîmbeşte.  

Şi totuşi, multe întrebări uită de Crimeea şi de măreţie. Ne trece o conductă de gaze pe lîngă sat, dar noi nu avem gaze. Sînt în scaun cu rotile, dar nu am casă. Conducătorul ascultă, empatic, dar şi plictisit. Tuturor le promite că-i rezolvă. Unii îşi încep întrebările la modul: „Bună ziua. Bineînţeles, vă mulţumesc pentru Crimeea. Vreau să vă întreb despre preţul la utilităţi…“ Poporul ăsta uită prea repede de Crimeea…

Spectacolul include şi numere cu papagali – nişte experţi de la Berlin, dintr-un club de discuţii cu Rusia, întreabă cum am putea face noi, europenii, să scăpăm de americani, care ne împiedică să ne înţelegem bine cu ruşii. Apoi Putin e anunţat că Edward Snowden are o întrebare – cum e cu interceptările în Rusia? –, la care conducătorul spune că în Rusia totul e legal, nu ca la americanii ăia abuzivi.

Delirul continuă ore bune. Adevărul trist e că lumea ştie puţin din ce se întîmplă, de fapt, în Rusia. Tot tratăm Rusia în logică de interese, sancţiuni, bugete, comerţ. E prea tîrziu: atmosfera din Rusia este de nazism timpuriu. „Sper să nu fiu nevoit să folosesc forţa în Ucraina“, zice Putin, şi publicul îl adoră. Lumea nu l-a luat în serios pe Hitler, deşi el a spus permanent ce vrea să facă – încă de cînd a scris Mein Kampf, totul era acolo, spaţiul vital în Est, exterminarea evreilor, cu detalii. Părea prea nebunesc ca să fie adevărat. Lumea a încercat să se acomodeze cu el, poporul său l-a iubit la început, pentru că îi mîngîia orgoliul şi îi oblojea frustrările. Nu e adevărat că Hitler a venit la putere prin alegeri (cine spune asta e semidoct), dar e adevărat că a fost imens de popular în anii de dinainte de război şi nu a mai organizat niciodată alegeri democratice (ca şi Putin). Hitler a pierdut, şi Germania a fost denazificată. URSS a pierdut, dar Rusia nu a fost niciodată schimbată în esenţa sa. Lucrurile sînt mai grave decît par, nu e despre Crimeea sau despre individul Putin. E despre un stat puternic şi frustrat, condus de un adversar al libertăţii, iubit de poporul său. Euro-asianismul, forma rusească de nazism, va fi duşmanul lumii libere în acest secol. Pregătiţi-vă!

facebook.com/Cristian.Ghinea.CRPE