● Mi-a plăcut. Aşa haotic cum a fost. Din rolul de moderator s-a văzut greu, aproape imposibil de moderat. Mă aşteptam la asta, aşa că am anunţat publicul să mă vadă mai degrabă ca pe un miliţian care încearcă să ţină ordinea. Cel mai greu mi-a fost să menţin ordinea gîndurilor lui Florin Iepan. Publicul a fost însă numeros, nu au avut loc pe scaune şi au stat şi în picioare, şi pe scările din mijloc. Experienţă bizară pentru mine, pentru că văd filme relativ des în acea sală de la Muzeul Ţăranului Român, mereu cu cîţiva oameni împrăştiaţi pe scaune. n Pentru cine a deschis televizoarele mai tîrziu: Florin Iepan lucrează la un film despre masacrul evreilor din Odessa de către armata română, a zis că vrea să ceară sfaturi de la public despre cum să-l facă exact, i-am găzduit săptămîna trecută în această rubrică o scrisoare de intenţii şi am chemat lumea la dezbatere. 

● Iepan a prezentat 10 minute din ce a filmat pînă acum. Îmi arătase materialul înainte de eveniment, dar tot m-a cuprins un amestec de indignare şi veselie văzîndu-l acolo, cu publicul. În cele 10 minute, Iepan se joacă de-a Michael Moore şi hărţuieşte diverşi oficiali cu întrebarea: de ce nu se face o campanie de informare a publicului despre Odessa? Sînt deja cîteva scene antologice. Lui Sergiu Nicolaescu îi spune că în filmul său despre Antonescu nu apare cuvîntul „evreu“ decît o dată şi că România a omorît cei mai mulţi evrei după Germania nazistă. Regizorul face ochii mari: unde se zice asta? Uite aici, în raportul Wiesel, îi dă Iepan cartea. Ca şi faza cu regele Mihai. Iepan încearcă să-i ia un interviu, o asistentă a regelui îl refuză exasperată şi îi explică că regele este istoria, el nu comentează istoria. Totuşi, Casa Regală iese prost din tăcerea asta arogantă. Regele Mihai nu conducea efectiv statul, iar în familia sa sînt exemple de intervenţii eroice la Antonescu pentru a proteja evrei. Nu înţeleg de ce nu poate explica asta. 

● Cel mai emoţionant moment al serii a fost cînd un bătrîn mi-a cerut microfonul, dezbaterea deja se încinsese, i l-am dat şi a început prin a spune: „Ce se întîmplă aici în această seară este deosebit de emoţionant pentru mine, pentru că am fost martor la Odessa“. S-a lăsat o tăcere în sală de speriat. Omul a continuat zicînd că avea şapte ani, tatăl său era funcţionar român în Odessa, a văzut coloanele de evrei şi a simţit apoi mirosul cumplit de carne arsă. A vorbit puţin, modest, calm, apoi a tăcut iar. Şi iar tăcere stînjenită. Nu prea mai ştiam ce să fac cu microfonul, mi-l ceruseră deja mai mulţi oameni, instinctul meu de jurnalist îmi zicea să îl întreb mai multe, să ne dea detalii, dar m-am gîndit că nu se face să iei un aşa interviu de faţă cu 200 de oameni. Am trecut mai departe, sper că Iepan îl va intervieva pentru film. 

● Un tînăr a întrebat dacă există dovezi că Antonescu a dat ordin de masacrare. I-am citit din cartea lui Dennis Deletant – Aliatul uitat al lui Hitler (Humanitas, 2008), acest pasaj din şedinţa de guvern condusă de Antonescu: „– Represiunea a fost destul de severă? – Alexianu: A fost, dle Mareşal; – Antonescu: Ce înţelegeţi prin «destul de severă»? Dvs. sînteţi  cam miloşi cu alţii, nu cu Neamul Românesc. – Alexianu: A fost foarte severă, dle Mareşal. – Am spus să se împuşte cîte 200 de evrei pentru fiecare mort şi 100 de evrei pentru fiecare rănit. S-a făcut aşa? – Alexianu: Au fost şi împuşcaţi şi spînzuraţi pe străzile Odessei“ (p. 187). Raportul 1/200 se referă la soldaţii români morţi în atentatul asupra comandamentului. Mai tîrziu, cineva remarca din sală că acest algoritm nu s-a respectat, au fost mai mulţi ucişi. E adevărat, nu am fost prea riguroşi în holocaustul nostru, remarcam asta şi cînd am recenzat cartea lui Deletant. De fapt, i-au adunat pe toţi evreii din oraş pe care au putut pune mîna şi i-au împuşcat şi ars sălbatic. 

● Altcineva a întrebat dacă sînt surse militare, ofiţeri sau soldaţi români, dacă li s-a luat şi poziţia lor. Iepan a citat un fragment din ce îi scrie primarul Gherman Pantea lui Antonescu, primar numit chiar de mareşal: „M-am trezit în dimineaţa lui 23 octombrie aflîndu-mă în faţa unei teribile scene, pe toate străzile principale şi la colţuri stăteau spînzuraţi cîte patru sau cinci oameni, iar populaţia alerga îngrozită dintr-o parte în alta. Revoltat, am întrebat cine a făcut o asemenea cruzime, această ruşine pentru care nu o să putem să ne spălăm pe mîini niciodată în faţa lumii civilizate“. 

● Apropo de soldaţii români, din mărturia unui ofiţer la procesul lui Antonescu, scena relatează modul în care evreii au fost băgaţi în barăci şi incendiaţi: „În încercarea de a scăpa de agonia focului, unii s-au arătat la geamuri şi le-au cerut, prin semne, soldaţilor să-i împuşte, arătînd către capete şi inimi“.  

● Cineva din public a întrebat dacă există şi istorici români care să infirme acele evenimente. Mi-am ieşit din rolul de miliţian şi am zis că nu prea există istorici români care să confirme, pentru că istoriografia noastră nu e un subiect la modă. Nu întîmplător, cea mai bună şi cutremurătoare carte despre Antonescu e scrisă de un englez, Dennis Deletant. 

● Liviu Mihaiu a intervenit din sală, spunînd că Iepan să nu se aştepte la entuziasm, e ca şi cum ai sta la capătul unui pacient bolnav şi te apuci să-i spui că bunicul lui iubit a fost un criminal. Şi fiecare naţiune, a spus Mihaiu, îşi apără bunicul criminal ascuns în dulap. În mare e adevărat, deşi comparaţia lui Antonescu cu Churchill nu se susţine deloc.  

● Florin Iepan îi tot întreba pe cei care îl luau la întrebări „Dar dvs. ce faceţi pentru chestia asta?“. Lucru care a enervat pe mulţi, pe drept cuvînt. Înainte de eveniment, îmi spusese şi mie acelaşi lucru. I-am spus că îl susţin cum pot, deja l-am ajutat, dar trebuie să-şi asume leadership pe chestiunea asta, dacă tot a pornit-o. Nu ne putem ocupa toţi de un singur subiect. La un moment dat, am remarcat de la microfon că dezbaterea devenise un fel de şedinţă de terapie psihologică pentru Iepan, lumea îi zicea „fă, dom’le, filmul odată!“. De fapt, Iepan a vrut să ne provoace. A filmat totul şi vom apărea în film. Cred că sînt acolo nişte momente dramatice care vor face un documentar reuşit. Pînă la urmă, Iepan a reuşit: şi-a propus să ducă filmul spre lumea de azi, să nu fie doar un documentar istoric, ci un documentar despre noi şi istorie. Publicul a înţeles asta şi i-a făcut jocul.  

● De altfel, de cum am ajuns la sală, Iepan m-a întîmpinat cu tot cu echipa de filmare după el. De unde am început o discuţie uşor suprarealistă, filmată în întregime de parcă eram în casa Big Brother, în care eu încercam să înţeleg cum se va desfăşura evenimentul şi el încerca să mă provoace să spun chestii la tema Odessa. Pînă la urmă, am ajuns să punem un pariu filmat. El zice că România va intra într-o nouă formă de recrudescenţă a extremei drepte şi democraţia se va prăbuşi. I-am spus că peste 50 de ani, nepoţii noştri vor trăi într-o Românie mai bună, cum şi noi trăim într-o Românie mai bună decît a părinţilor noştri. La care el a răspuns că se gîndea la termene chiar mai scurte, la cinci ani. Am pariat pe o ladă de şampanie că peste cinci ani România va fi tot democraţie. Sînteţi martori.