De unde vine gazul cînd nu mai vine de la ruși – și cu cine îl împărțim?
Săptămîna trecută am vorbit despre evadarea din insula autarhică în care ne-am băgat singuri, tratînd energia ca pe un bun strategic care nu trebuie să părăsească România. Azi continuăm povestea energiei, cu noi resurse care se întrevăd în cîțiva ani.
În 2019-2020 ar trebui să fie accesibil Coridorul Sudic al gazelor, marele proiect prin care Uniunea Europeană încearcă să aducă gaze din exteriorul UE ocolind Rusia. Sursele cele mai probabile sînt Azerbaidjan și Orientul Mijlociu (Iranul, dacă negocierile privind încălzirea relației dintre republica islamică și Occident vor avea finalitate). În România s-a vorbit mult despre acest coridor datorită proiectului Nabucco, unde Bucureștiul a fost un jucător activ, și care trebuia să preia gazele din Azerbaidjan-Turcia și să le ducă prin Bulgaria, România și Ungaria la
-ul regional din Austria. Nabucco a picat pentru că dictatorul azer (în ciuda curții rușinoase care i s-a făcut și din România) a preferat să semneze un contract cu un consorțiu rival, care duce gazele din Turcia spre Grecia, cu destinație finală Italia. Comisia Europeană a renunțat să sprijine activ Nabucco după ce a apărut acest proiect rival, pentru că oricare dintre cele două proiecte atingea scopul inițial: aduceau gaze ocolind Rusia, deci Comisia trebuia să păstreze neutralitatea și să lase proiectele rivale să concureze. Nabucco a pierdut din această competiție – nu a fost nici o conspirație mondială îndreptată împotriva României, cum ar lăsa să se înțeleagă comentariile catastrofice de la București. Fostul președinte Băsescu nu a putut trece peste eșecul Nabucco și a imprimat o politică obstrucționistă din partea României pe tema Coridorului Sudic, care se păstrează.
E timpul să depășim complexul Nabucco – pînă una-alta, Coridorul Sudic, în forma de acum, e singura șansă de legare a Europei de uriașele resurse caspice ocolind Rusia. Evident, ar fi fost mai bine să încasăm noi taxele de tranzit, nu grecii, dar ceilalți s-au mișcat mai bine, subiectul e închis, acum să vedem cum profităm de noua realitate. Se preconizează deci că noul coridor va putea furniza gaze în Grecia aproape de anul 2020. Bulgaria construiește un gazoduct spre Grecia, moment în care România poate lua și ea gaze din Bulgaria prin gazoductul pe care l-am tot amînat cîtă vreme părea că le vom da noi gaze bulgarilor prin el, nu invers (v-am spus povestea asta săptămîna trecută).
Dar mai important pentru România este potențialul din Marea Neagră. Estimat ca fiind egal cu cel din Marea Nordului, dar neexplorat din motive politice în trecut, gazul din Marea Neagră este, de fapt, cea mai importantă nouă frontieră energetică a Uniunii Europene dacă e să vorbim de potențialul energetic intern. Noile descoperiri din estul Mediteranei (Cipru) sînt complicat de exploatat din cauza problemelor politice cu Turcia și cu Ciprul de Nord. În Marea Neagră, România e cea mai avansată, Ucraina a pierdut acest tren odată cu anexarea Crimeii de către Rusia (și se vorbește prea puțin despre cum Rusia a pus mîna pe resurse energetice marine importante), Bulgaria este în urmă cu explorarea. În 2012, OMV Petrom și ExxonMobil au anunțat că în Marea Neagră a fost descoperită o pungă de gaze cu o estimare de aproximativ 80 de miliarde de metri cubi (consumul național pe aproape șase ani). În octombrie 2015, Lukoil și Romgaz au anunțat că au primele rezultate ale explorării în perimetul Trident, care ar putea conține 30 de miliarde de metri cubi. Lukoil deține 72% din asociere, iar Romgaz 10%. Presa de la București a tins să relateze alarmant această știre, accentuînd ironia că o companie rusească deține majoritatea în consorțiu. De fapt, este o veste bună. În primul rînd pentru că un alt perimetru, cu o altă companie decît consorțiul Petrom-Exxon, confirmă potențialul energetic al perimetrelor românești din Marea Neagră. În al doilea rînd, Lukoil nu va putea ieși cu gazul din Marea Neagră decît prin sistemul național românesc de transport. Într-o formă diluată, discuția a avut loc și cînd a fost vorba despre Petrom-Exxon. Date fiind discuțiile la nivel OMV-Gazprom, a apărut în presa din România temerea că Petrom ar putea trimite gazul din Marea Neagră prin proiectul rusesc South Stream (care atunci părea că se construiește). Petrom a semnat un memorandum cu statul român prin care garantează că va folosi sistemul național de transport. Licențele pentru explorare/exploatare sînt secretizate de statul român (au fost acordate la începutul anilor ’90, în pachete mai mari), deci nu putem ști dacă există prevederi privind transportul. Oricum, iată un bun prilej de a deschide dezbaterii publice acest subiect – de ce sînt licențele secretizate? Dată fiind miza majoră care devine Marea Neagră pentru securitatea energetică a regiunii, nu ar fi normal ca opinia publică să știe care sînt condițiile de acolo și care va fi impactul? Evident, acum rămîne ca statul român, prin compania de stat Transgaz, să realizeze infrastructura prin care gazul din Marea Neagră să intre in sistemul energetic național – ar fi cu totul extraordinar să ne îngrijorăm de faptul că niște companii nu vor aduce gazul în sistemul nostru de transport pentru ca apoi să nu construim acest sistem.
Dacă vom avea aceste noi resurse, dăm moldovenilor și ucrainenilor?
Dacă România ar trebui să proiecteze undeva o ambiție externă, locul acela e Republica Moldova. Vestea bună e că deja o face. Gazoductul Iași-Ungheni este un paradox în sine: România a tărăgănat cît s-a putut legarea prin gazoducte de vecinii unde avea obligația legală de a o face (Ungaria, Bulgaria), dar a construit rapid un gazoduct către un vecin față de care nu avea această obligație. Dar e un paradox doar dacă nu cunoști importanța subiectului Moldova pentru români. Bucureștiul – chiar sub două guverne foarte opuse – a arătat potențial de
, a atras interes și bani europeni în acest proiect, plătit în cea mai mare parte din fonduri românești. Gazoductul Iași-Ungheni a dat naștere unor neînțelegeri. S-a spus că nu există gazul necesar, deci că deocamdată nu e folosit. Dar a afirma asta înseamnă a ignora realitatea geopolitică a problemei: este un proiect politic menit să reducă potențialul de șantaj al Rusiei asupra Moldovei. El urmează a fi continuat de noi proiecte de infrastructură în România (două stații de comprimare și
la gazoductele interne – proiecte prinse în fondurile structurale primite de la UE în bugetul 2014-2020) și cu gazoductul Ungheni-Chișinău, pentru care Moldova negociază un împrumut european. Deci Iași-Ungheni a fost primul pas dintr-un plan mai amplu.
Pe partea de energie electrică e mai complicat, pentru că România s-a conectat la sistemul european de transport, pe cînd Moldova a rămas în urmă (în anii ’90, România furniza electricitate Moldovei pentru că amîndouă funcționau în sistemul vechi sovietic). E nevoie de investiții mari (aproximativ 150 de milioane de euro) pentru a putea furniza electricitate Moldovei prin stații
– asta pînă cînd Moldova va trece ea însăși în sistemul european de transport (ceea ce tehnic e greu de făcut fără ca Moldova să treacă odată cu Ucraina, de care e legată din vremea URSS). Cea mai sigură metodă pentru cel puțin viitorii zece ani rămîne această soluție cu stații
care să facă compatibile sistemele de transport, dar pentru o asemenea investiție compania românească Transelectrica are nevoie de garanții. Cum Moldova este în acest moment 100% dependentă de importul de electricitate din Transnistria, Guvernul moldovean ar trebui să ofere Transelectrica pachete de acțiuni la distribuitorul național de electricitate pentru a putea începe investiția. CRPE va lansa curînd un raport special privind relația energetică România-Moldova, cu mai multe detalii. Dat fiind că România a reușit să europenizeze proiectele energetice din Moldova, trebuie să insiste pentru dimensiunea estică a Uniunii Energetice. Moldova și-a propus să adopte toată legislația energetică europeană, ceea ce înseamnă integrarea
pe piața energetică europeană. O simplă privire pe hartă arată că România e singurul vecin european al Moldovei, deci asta înseamnă, de fapt, integrarea energetică a Moldovei în piața românească de energie.
În ce privește Ucraina, ambiția României e mult mai mică. De fapt, putem vorbi de o lipsă de ambiție. În Programul
al Uniunii Europene apare un proiect (chiar pe lista celor prioritare) de construire a unui sens invers la Isaccea, pe gazoductul Rusia-Ucraina-România-Bulgaria-Turcia, astfel încît Ucraina să poată importa gaze din România. Asta ar fi posibil pentru că începînd din decembrie 2015 expiră contractele de tranzit cu Rusia la una dintre cele trei linii de transport prin Dobrogea (următoarele două expiră în decembrie 2016 și în 2023). Odată expirat actualul contract, România are obligația de a aplica legislația europeană: conductele vor fi deschise și altor companii care vor să le folosească. Dacă România reușește să se lege la Coridorul Sudic prin Grecia-Bulgaria sau să scoată pe piață gazele din Marea Neagră, o conductă de dublu sens la Isaccea ne-ar putea transforma în¬tr‑un jucător major în viitoarea criză a gazului din Ucraina (cînd Rusia va opri de tot tranzitul prin Ucraina, după ce va reuși să o ocolească, probabil prin extinderea capacității Nord Stream – conducta din Marea Baltică construită pentru a lega Rusia de Germania ocolind toate țările dintre ele).
Slovacia a reușit să devină un jucător important în strategia europeană de salvare a Ucrainei doar pentru că are capacitatea tehnică (dublu sens) să aprovizioneze Kievul, de fapt revînzînd ucrainenilor tot gaz rusesc, luat mai ieftin din Germania. Nu există nici un motiv real pentru ca România să nu joace această carte a unui gazoduct spre Ucraina pe care UE se oferă practic să-l plătească (ne-ar mări importanța strategică și am face și bani). Totuși, oficialii români fie ignoră acest proiect, fie îi sînt ostili – o formă de manifestare a mentalității de autarhie de care vorbeam săptămîna trecută: nu vrem să dăm din gazul „nostru“ ucrainenilor (singurii cu care românii par a fi dispuși să împartă gazul sînt românii de peste Prut).
Fragment din raportul „România și Uniunea Energetică – sfîrșitul autarhiei, problema companiilor de stat și alte cîteva teme de reflecție“ scris împreună cu Ludmila Gamurari şi publicat la Centrul Român de Politici Europene. A fost elaborat în cadrul proiectului „Influenţi, alerţi şi informaţi în negocierile din UE – Expertiză şi consultare în politici europene“, finanţat prin granturile SEE 2009-2014, în cadrul Fondului ONG în România.
