2015 a fost anul pre­șe­din­telui. De la optimismul reținut al debutului de mandat, trecînd prin conflictul surd cu executivul condus de Victor Ponta și terminînd cu instaurarea unui guvern mai prietenos, Klaus Iohan­nis a dominat. A făcut-o eficient, nezgomotos și, în același timp, dînd senzația unei oarecari inadecvări care tinde să devină parte din persoana sa publică. 
 
Ceea ce am văzut anul acesta a fost, în­tr‑a­devăr, un alt stil de a face politică. Dacă e ceva ce președintele a promis, și a și respectat, a fost această schimbare de stil. Mai puțin conflictual, mai puțin expansiv și mai puțin tentat să vorbească în propoziții scurte și citabile, dl Iohannis a reușit rapid să se desprindă de imaginea predecesorului său. Însă, dincolo de percepții, ce rămîne din anul președintelui? Rămîne, în primul rînd, un guvern nou. O construcție curioasă care anulează cumva paradigma clasică Putere-Opoziție. Cele două partide mari au fost de acord să sprijine cabinetul Cioloș, să cedeze în fața voinței președintelui, fără însă a renunța total și la sursele de putere. Prezența în guvern a lui Vasile Dâncu, de exemplu, anulează prezumția de „tehnocrație“ , vehiculată atît de intens în perioada alcătuirii cabinetului. 
 
Așa se face că, paradoxal, avem un guvern care beneficiază de un larg sprijin parlamentar fără însă a reprezenta pe cineva anume. E cabinetul Cioloș un guvern PSD? Nu. E guvern PNL? Nu. Stînga? Dreapta? Greu de spus. Cel mult un guvern prezidențial non-ideologic, a cărui instaurare a fost validată de un Parlament lipsit de inițiativă și paralizat de calcule care nu ieșeau nicicum. 
Presiunea străzii, atîta cîtă a fost, a fost suficientă pentru îndepărtarea precedentului guvern, însă am dubii că a fost suficientă pentru numirea celui curent.
 
În fapt, mandatul de a rezolva impasul a fost cedat președintelui pentru că nici unul dintre partidele mari nu era într-o situație prea bună. PSD, trecut recent printr-o schimbare la vîrf și cu o sumă semnificativă de probleme cu justiția, avea nevoie de o pauză pentru asimilarea schimbărilor începute odată cu alegerile prezidențiale din 2014. PNL, în mijlocul unei fuziuni neentuziasmante și greu de administrat, nu avea nici puterea parlamentară și nici voința sau numele necesare pentru a forța un cabinet propriu. 
Partidele i-au oferit președintelui o parte din puterea pe care nu o mai puteau gestiona. E aici o tranzacție complexă care pune guvernul prezidențial în fața unui mandat pe care l-aș califica mai degrabă rezervat. Aș menționa aici relativa lipsă de reacție la propunerile de creștere a salariilor din sectorul bugetar sau la presiunile civice privind deschiderea sistemului politic înaintea alegerilor locale de anul viitor. Nici Guvernul, nici președintele nu au demonstrat vreo dorință reală de a intra în conflict cu partidele. Asta ne aduce la o altă caracteristică a președintelui. Capacitatea de a judeca politic contextul și refuzul conflictului direct și deschis. Dl Iohannis pare să fi înțeles că orice bătălie, chiar și cîștigată, lasă urme și are consecințe pe termen lung. Chiar dacă e devreme pentru astfel de speculații, președintele pare să își gîndească cariera la Cotroceni pentru două mandate. 
 
Intervențiile sale publice au lăsat adesea senzația că își conservă energia pentru un maraton. Un avans lent și sigur într-o încercare de cucerire a puterii, nivel cu nivel. Aș remarca aici un detaliu important și care e una din principalele caracteristici ale anului prezidențial: dl Iohannis a preferat să numească persoane de încredere la conducerea serviciilor secrete, distrugînd ceea ce foarte mulți sperau să devină o tradiție românească: numirea unui reprezentant al Opoziției în fruntea uneia dintre principalele structuri de securitate națională. 
 
Mesajul e fără echivoc și, cumva, descurajator. Președintele preferă controlul în fața fantasmei echilibrului politic. Asta ar putea să denote și un soi de nesiguranță a fostului primar al Sibiului trimis de electorat la Cotroceni. Dar, dacă citim știrile din ultimii doi-trei ani, e greu să nu înțelegem de unde vine atitudinea asta. Avem deja un fost șef de stat care s-a declarat „învins de servicii“, în timp ce un al doilea se plînge zgomotos de ele. Probabil că dl Iohannis nu vrea să fie al treilea. Încă nu știu dacă e o dovadă de pragmatism sau doar un abandon cinic al speranței că se poate și altfel. 
În plan extern, dl Iohannis a fost mai degrabă prudent. Definitorie pentru acțiunea prezidențială a fost atitudinea față de criza refugiaților. România a evitat situarea la extremitățile spectrului de opinii, fără însă să contribuie în vreun sens la avansul dezbaterii. Aici, dl Iohannis se pliază cumva pe ceea ce s-a întîmplat în ultimii ani. Vocea europeană a României nu e o voce, ci un murmur. Bucureștiul e aproape inexistent la Bruxelles, iar, pînă la finalul anului, Klaus Iohannis nu a părut să încerce să schimbe lucrul ăsta. Un semn bun poate fi totuși faptul că, în decembrie, președintele a cedat dreptul de reprezentare la Consiliul European premierului, a cărui experiență în politica UE e greu de contestat. 
Președintele Iohannis încheie anul mai puternic decît l-a început. Controlează Guvernul, controlează serviciile secrete și are o relație non-conflictuală cu partidele. Anul ăsta, președintele a cîștigat. A cîștigat influență, putere și mijloace de acțiune. 
 
A reușit asta avînd răbdare, lucrînd meticulos și dînd dovadă de un soi de încăpățînare silențioasă, ambițioasă și eficientă. După zece ani, România are un președinte antizgomot.
Însă, dacă aveți răbdare să recitiți discursul de învestitură, o să remarcați că nici unul dintre angajamentele specifice luate în fața națiunii nu a fost încă îndeplinit. Mediul politic e la fel de opac și închis, „marile sisteme publice“ (în cuvintele președintelui) sînt chiar mai contestate decît erau acum un an, iar rolul României în Uniunea Europeană e la fel de minor și de neclar. 
 
Aș încheia cu un citat din acel discurs: „România nu are voie să rămînă țara proiectelor mereu începute și niciodată terminate, de la Constituție la autostrăzi, țara vorbelor frumoase și faptelor puține, țara care face legi pentru prezent, nu pentru viitor, pentru interese particulare, nu pentru binele comun. România nu poate să rămînă țara așteptărilor mari și rezultatelor mici, țara timpului irosit și a oportunităților ratate“.
Mai sînt patru ani de mandat. Poate e nevoie și de un pic de zgomot.
 
Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.